„Pe când eram, în ziua de 12 septembrie 1937, l-am cunoscut, l-am văzut şi l-am ascultat pe scumpul nostru Părinte Iosif. Am remarcat şi-am păstrat în inimă toate cuvintele pe care le-a spus atunci şi le voi spune mereu, de câte ori voi avea ocazia. Nici această ocazie n-aş vrea să treacă fără să spun cele ce le-a spus scumpul nostru Părinte Iosif atunci. S-a sculat de pe scaun şi a luat cuvântul. Între altele, a spus aşa: Fraţilor, Duhul Sfânt a făcut Lucrarea Oastei în Biserică. Ea a crescut în Biserică şi trăieşte în Biserică.
Dacă va ieşi din Biserică va fi orice altceva numai Oastea Domnului nu. După o mică pauză a adăugat: Mai curând sau mai târziu vor fi două sau mai multe feluri de oşti. Oastea cea adevărată va fi aceea care va păstra până la sfârşit ce i-a dăruit Duhul Sfânt când a făcut-o în Biserică.. Uitaţi-vă, fraţilor, mi s-a luat haina şi numele de preot; am rămas între voi ca un simplu mirean, dar eu n-am ieşit din Biserică şi nu voi ieşi niciodată din Biserică.
Mi-aduc aminte de un sectar din munţii Apuseni, care mi-a strigat în faţă: «Biserica ta este o mamă stearpă care nu mai naşte fii». Acest cuvânt m-a urmărit şi m-a ars la inimă, că poate avea dreptate. M-am străduit ani de zile ca să dovedesc că Biserica noastră nu e o mamă stearpă, ci ea naşte fii duhovniceşti. M-am străduit şi m-am făcut dator în faţa lui Dumnezeu ca să nasc suflete pentru Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel a scris: «Copilaşii mei, pentru care simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi». Iată aceasta este menirea preotului ca să simtă durerile naşterii, pentru ca Hristos să ia chip în credincioşii pe care-i păstoreşte. Altfel, dacă nu se sileşte să facă lucrul acesta, Biserica lui este o mamă stearpă şi va avea numai înşelători, numai mincinoşi, numai ucigaşi şi numai fel de fel de oameni, dar nu copii ai lui Dumnezeu.
Iată, iubiţilor, ce mare răspundere apasă pe umerii preotului, aşa cum spunea Părintele Iosif:
În această răspundere mi-am topit viaţa, sănătatea şi puterea şi am vrut să le-o dovedesc acelora care-au zis şi mai zic aceste cuvinte. Voi sunteţi dovada că Dumnezeu-Duhul Sfânt va născut din nou la o viaţă nouă, atunci când slujitorul lui Dumnezeu îşi pune toată inima, toată viaţa, împlinind chemarea de a naşte fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Cutremurat de această mare răspundere, Părintele Iosif a lăsat în urma sa roadele care se văd în Oastea Domnului. Deci suntem datori toţi care-am avut parte de naşterea din nou, în această sfântă Lucrare, să dăm dovada aceasta, pentru că în jurul nostru, în familia noastră, în societatea noastră, în satul nostru sunt atâţia morţi în păcate şi cei mai mulţi se uită în viaţa noastră. Şi poate că batjocoresc pe Dumnezeu când văd la noi cuvinte nepotrivite şi alte fapte urâte. Sfântul Ap. Pavel spune să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne înnoim din zi în zi. Cu durere, constatăm că chipul veacului acestuia a întinat viaţa noastră în multe privinţe şi zbârciturile păcatelor se văd pe faţa noastră.
Duhul lumii acesteia s-a furişat şi în sfânta noastră Lucrare. Televiziunea şi-a adus şi ea printre noi partea ei de păcat. Nu putem privi pe acelaşi canal la televizor şi o Sf. Slujbă şi chipul pornografic atât de întinat şi murdar. Nu poate să iasă ceva folositor, după cum dintr-o fântână nu poate să iasă şi apă bună şi apă amară. Noi trebuie să ne hotărâm, ca să nu ne osândească bunătatea lui Dumnezeu cu care ne-a răbdat şi nu nea nimicit pentru păcatele noastre.
În vremea de răscruce a ţării noastre, S-a uitat Dumnezeu şi l-a găsit pe Părintele Iosif şi l-a pus în Biserica noastră, în poporul nostru, ca profet al vremurilor noastre. El şi-a împlinit lucrarea, aducându-se jertfă pe altarul Bisericii noastre şi al Neamului nostru. Şi totuşi în Lucrarea Oastei a reuşit vrăjmaşul să facă o spărtură; şi această spărtură dăinuieşte de câţiva ani. Stăm cu inimile zdrobite după scumpii noştri fraţi, cu care ne-am bucurat şi-am plâns împreună. Nu ne rămâne decât postul şi rugăciunea, ca Dumnezeu să ridice suflete de jertfă şi de rugăciune în Sfânta Lui Lucrare, ca să fim iarăşi una, aşa cum a dorit Mântuitorul să fim toţi una în El.
Cel care şi-a aţintit privirea la Iisus cel Răstignit nu mai poate privi în altă parte.“
Gheorghiţă Simion – Slobozia, Neamţ
spicuiri din cuvântul de la Adunarea de Rusalii – iunie 1998
