în legătură cu fioroasa istorie alor trei creştini: Toader, George şi Ion
Cică odată diavolul şi moartea se întâlniră la sfat despre cum ar mai putea câştiga suflete pentru împărăţia iadului şi a morţii.
E rău de noi – zise diavolul – pe zi ce merge scad certele, se împuţinează bătăile, se sting sudălmile, se umplu bisericile şi se golesc temniţele…
Să ne slobozim între oameni cu atare-ciumă – zise moartea.
Nu, răspunse diavolul, această pieire nu ni-e de nici un folos căci Hristosul oamenilor le-a lăsat vorbă să nu se teamă de cei ce omoară trupul, ci de cei ce pot omorî şi sufletul lor. O astfel de pieire care să omoare şi trupul şi sufletul oamenilor ne trebuie nouă. Şi se căznea Necuratul şi moartea despre ce să facă.
Atunci diavolul, tot mai şiret, zise: eu cred că trebuie să căutăm mai adânc pieirea trupească şi sufletească a oamenilor. Dumnezeu i-a dat omului minte şi judecată să vadă binele şi răul şi să vadă ispitele noastre. Pe acest izvor trebuie să-l tulburăm, grăi Necuratul.
Şi se apucă diavolul şi moartea de făcut la fel de fel de vrăji.
Bun, zise tovarăşii, când vrăjile fură gata; dar acum trebuie să ne sfătuim cum să ducem vrăjile între oameni şi să facem să le bea. Ne vom schimba înfăţişarea şi hainele – zise moartea. Eu, moartea, mă voi face negustor, iar tu vei fi ajutorul meu. Din vrăjile noastre vom face o băutură plăcută oamenilor.
Şi cei doi ortaci începură a se pregăti. Moartea îşi ia un chepeneag lung de negustor, iar diavolul se îmbracă în haine de popor ca să poată mai uşor atrage pe oameni la „negoţul“ ortacului său. Când fură gata, luară cu ei vrăjile şi plecară să iasă între oameni.
Diavolul şi moartea s-apucă de lucru…
La al 3-lea pahar începe slujba diavolului
Iată de ce meserie s-apucară cei doi ortaci după ce ajunseră în sat. Moartea se făcu cârciumar, iar diavolul, paharnic şi făcător de curaj şi voie bună oamenilor.
O, ce bună meserie şi-a ales diavolul şi moartea! E cea mai bine plătită în vremile noastre! Şi, o, ce minunate isprăvi face diavolul şi moartea cu această meserie!
Diavolul priveghează neîncetat şi îndeamnă pe oameni să intre în cârciumă „la un pahar“. Mii şi mii de şoapte plăcute are diavolul pentru acest lucru. De-i omul necăjit, diavolul îndată-i gata cu şoapta: „hai, omule, la un pahar“; de-i omul voios: „hai, omule, la un pahar“; de-i omul ostenit: „hai la un pahar“; de-i Duminică sau atare praznic: „hai în cârciumă la un pahar“!… Şi aşa mai departe, diavolul pentru fiecare om are câte o şoaptă ce-l cheamă la cârciumă.
Şi apoi dacă ai intrat în cârciumă, uitaţi-vă la chipul de alături şi vedeţi cum lucră mai departe diavolul şi moartea. Moartea scoate mereu sticle de după tarabă, iar diavolul toarnă mereu… otravă şi moarte în paharele băutorilor, care, din ce beau mai mult, se simt mai voioşi, mai sănătoşi, mai bogaţi şi mai viteji.
După slujba de la biserică…
Trei creştini – George, Toader şi Ion – veneau tocmai de la Sfânta Biserică spre casă.
La mijlocul drumului le iese în cale argatul lui Leiba (Aghiuţă), şi, spunându-le că Leiba a adus băutură proaspătă, îi cheamă la un pahar de gustare.
Cei trei creştini intră, se aşază la masă şi închină un pahar cu vorbele: „Doamne ajută!“ „Dumnezeu să primească sf. slujbă de azi!“
La auzul acestor vorbe, diavolul se înfioară, dar moartea îi şopteşte: nu te speria, ortace diavole, că de loc vine şi rândul nostru.
La al treilea pahar, vorba „Doamne ajută “ se schimbă în „omoară-te dracu“ – şi diavolul se bucură.
La al 10-lea pahar, vorba ajunge la „o sută de draci“, iar la al 20-lea pahar răsună dumnezaiele, precistele, soarele, sfinţii etc.
O, ce lucru grozav e acum aici! Cei ce numai cu câteva ceasuri mai înainte Îl lăudaseră pe Dumnezeu în Sfânta Biserică, acum Îl înjură şi grăiesc hulă împotriva Lui, aruncând în noroi şi călcând în picioare tot ce-i mare şi sfânt!
Şi, o, ce creştinătate mincinoasă este aici! Zice Domnul Iisus: „nu puteţi slugi la doi demoni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona “ ( Matei 6, 25).
Şi iată, întocmai aşa fac şi creştinii aceştia şi alţii mulţi ca ei.
Începe slujba morţii
La al 30-lea pahar, Ion varsă băutura de pe masă.
„Ce ai făcut dobitocule?“ – urlă ceilalţi doi.
„Dobitoci sunteţi voi şi tot neamul vostru, mă sărăntocilor“, răspunde Ion.
Într-o clipă cei trei creştini se încaieră de bătaie. George ridică băţul, Toader scoate un cuţit. S-a început şi slujba morţii.
Moartea parcă stă în strana morţii şi cântă: „fericiţi veţi fi când vă veţi omorî, pierzându-vă sufletul pentru mine şi pentru ortacul meu, diavolul“… iar diavolul – adică dracul – răspunde de acolo din fund: amin. amin.
Toader împlântă cuţitul în pieptul lui Ion; George, îi dă şi el o izbitură cu băţul în cap şi într-o clipă fratele lor se răstoarnă jos, fără răsuflare.
Casa diavolului se umple de sânge, iar diavolul şi moartea râd de bogatul seceriş ce l-au avut.
De la cârciumă,
slujba morţii trece şi acasă la om…
Ce fioroase isprăvi face diavolul şi moartea pe la crâşme.
Dar diavolul şi moartea nu se mulţumesc numai cu isprăvile ce le fac pe la crâşme, ci din crâşme îşi trec isprăvile şi prin casele oamenilor.
Unii îşi bat muierile când vin beţi de la crâşmă, alţii chiar părinţii, iar înjurăturile, vasele sparte, desfrânările, acelea pe deasupra.
Chipul de pe pagina următoare arată un astfel de lucru groaznic şi fioros pe care diavolul şi moartea l-au trecut din crâşmă în casa omului.
E vorba despre istoria celor trei creştini – Toader, George şi Ion – care după ieşitul din biserică s-au băgat pe la crâşmă să „închine un pahar“. Ion a rămas mort în crâşmă. Toader a fost arestat încă în aceea noapte, iar George s-a dus acasă.
Diavolul şi moartea au plecat şi ei cu el să secere roadă şi în casa omului.
După ce ajunse acasă beatul, soţia lui începu a se tângui cu lacrimi în ochi: „Vai, bărbate dragă, uite ce faci, iar ţi-ai băut banii şi mintea pe la crâşmă… iar ai cheltuit banii şi ştii bine că n-avem nici pâine în casă… n-avem nici haine… n-avem nici lemne… pierim de rău…
Dar beatul înjura şi din sticlă tot înghiţea.
Atunci diavolul se apleacă la urechea beatului cu şoapta: Dar ce? Bărbat eşti tu la casa aceasta?… O muiere slabă îţi porunceşte ţie?… Dar ea munceşte pentru banii tăi? …
Şi beatul ascultând de şoapta satanei o dată puse mâna pe un topor şi-l izbi în capul sărmanei femei ce căzu moartă într-un lac de sânge.
Iată clipele cele mai fioroase din slujba ce o face dracul şi moartea cu ajutorul băuturilor şi beţiilor.
Un ucigaş şede înaintea soţiei sale căreia îi jurase credinţă şi apărare în faţa Sf. Altar.
Iată şi copilaşii cum se uită ca nişte păsărele speriate din cuibuşorul lor. Sărăcuţii de ei Doamne! Sângele şi viaţa scumpei lor mame se scurge mereu şi de acum nu vor mai avea aripile mamei care să-i încălzească. La vederea sângelui iată s-a trezit şi beatul, dar acum ce folos… e prea târziu…
Cititorule! 80 la sută din ucigaşii care zac şi putrezesc prin temniţe au omorât în stare în beţie. Oare nu este şi aceasta o mărturie grăitoare despre cumplitele isprăvi ce le face dracul şi moartea cu ajutorul băuturilor şi beţiilor?
Părintele Iosif Trifa, din “Alcoolul duhul diavolului”
