Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cu toate că această viaţă este ascunsă în Dumnezeu, totuşi fiecare poate să ştie dacă are sau n-are această viaţă. Ea se arată mai ales în viaţa ascunsă de rugăciune.

Viaţa ascunsă în Dumnezeu face ca rugăciunea să fie uşoară şi înviorătoare. Omul care are această viaţă n-are nevoie să se ridice în sus şi să-şi zică: ,,Acum vreau să mă rog“, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl împinge să facă acest lucru. El n-are nevoie să caute pe Dumnezeu, pentru că Îl are în tot timpul. Rugăciunea este ca o atingere a lui Dumnezeu şi, prin această atingere, trece în credincios putere şi fericire. Este cu neputinţă să fie zugrăvită, prin cuvinte, această fericire şi ar fi o trădare din partea unui suflet, care arde de focul iubirii, să-şi povestească întâlnirile lui, în rugăciune, cu Domnul lui mult iubit. Astfel de întâlniri cu Domnul n-au loc, de obicei, în adunările de rugăciune, ci în odăiţă, cu uşa încuiată. Acolo, în linişte, Domnul descopere sufletului ales tainele Lui şi semnele iubirii Lui. Acolo, în odaia încuiată, cine are o viaţă ascunsă poate să trăiască ce spun cuvintele: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul“ (Cânt 1, 2). Din această viaţă ascunsă, de rugăciune, se aprinde o viaţă de iubire.

După ce, timp de 40 de zile, Moise a stat în strânsă legătură cu Dumnezeu, faţa lui strălucea. Un credincios, care are o viaţă ascunsă, de rugăciune, primeşte ceva din fiinţa lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire“. Fără să-şi dea seama, cel iubit de Dumnezeu răspândeşte în jurul lui iubire. Precum soarele răspândeşte lumină, tot aşa un astfel de om răspândeşte iubire; iar această iubire nu rămâne ascunsă. Unde pătrunde ea, face să se nască viaţă. Aceasta este pricina şi taina izbânzii unor astfel de suflete în lucrul lor pentru Dumnezeu. Viaţa ascunsă de iubire este o putere căreia nimic nu i se poate împotrivi, totul trebuie să se plece în faţa ei. Ea dă credinciosului simţul care-i spune când trebuie să vorbească şi când să tacă. Îi dă balsam când mângâie pe cineva, delicateţe când dojeneşte, înţelepciune ca să convingă, răbdare în greutăţi şi tărie în suferinţe. Cine are a face cu un om care are o viaţă ascunsă, de iubire, simte că în acela este ceva din Dumnezeu şi parcă nu îndrăzneşte să se amestece în vorba sau în fapta lui. Frica de Dumnezeu înconjoară pe astfel de creştini şi acolo unde este Dumnezeu, „orice făptură trebuie să tacă, pentru că El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt“ (Zah 2, 13). Cine stă în credinţă şi duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu merge pe o singură cale. Calea lui este calea pe urmele Mielului.

El urmează Mielului, oriunde merge El (Apoc 14, 4). Gândul lui este „acela care era în Hristos Iisus, Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Fil 2, 6-8). El merge cu bucurie pe această cale, pentru că ştie că aceasta este calea prin care înaintează în fericire şi nu dă niciodată înapoi. Se face părtaş la suferinţele lui Iisus şi se face asemenea cu El în moarte (Filip 3, 10); prin ocară la biruinţă, prin cruce la slavă. Nu se dă la o parte din faţa greutăţilor, ci calcă pe urmele Mielului, pe calea suferinţelor, spre Ierusalim (Mt 21, 1-3). Cine merge pe calea aceasta nu se teme de ocări, vorbe grele, dispreţ, ură şi batjocură; nu se mai plânge de răutatea oamenilor şi nu mai caută prietenia lor. Acestea au încetat, ele fac parte din cele vechi, care s-au dus. El nu se mai supără când vede că cineva nu vrea să-l înţeleagă. Ştie bine că ce spune el sunt lucruri care, ca să fie înţelese, trebuie trăite. Mă înţelege Domnul meu, acesta este gândul care-l mângâie; sunt pe urmele Lui, urme pe care singur trebuie să merg. Când Avraam a voit să aducă jertfă pe Isaac, n-a luat cu el pe nimeni, nici chiar pe Sara, care a trebuit să rămână în cortul ei. Merge singur cu Mielul. Un cântec sună aşa: „Chiar dacă nu cunosc drumul care mă duce acasă, sunt fără grijă, căci cunosc pe Acela care mă duce pe acest drum“. Tu, dragul meu, trăieşti tu cu Hristos o viaţă ascunsă în Dumnezeu? Ai tu ceva din fericitele întâlniri cu Domnul tău, în odăiţa ta încuiată? Cum stai tu în ce priveşte viaţa de iubire? Arde ceva din văpaia veşnică în inima ta? Te afli tu pe urmele Mielului? Te bucuri tu când ţi se dă prilejul să ai parte în vreun fel de suferinţe pentru Domnul Iisus? Judecă liniştit şi te întreabă, dacă tu stai ca adevărat în credinţă sau nu.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

error

Author: admin

3 Comentarii

  1. Slavit sa fie Domnul !

    Ce mare Om a fost si fratele Ioan Marini ! A fost omul rugaciunii.Din ce citim in Istoria Oastei, despre nimeni nu se spune ca ar fi atins ,,recordul” acesta, sa gaureasca covorasul din odaita sa, de desele si multele sale ingenungheri.

    Doamne, ajuta-ne si pe noi nevrednicii, sa calcam pe urmele sale.

  2. Pingback: „Iată, Eu stau la uşă şi bat“

  3. “… Rugăciunea este ca o atingere a lui Dumnezeu și, prin această atingere, trece în credincios putere și fericire. Este cu neputință să fie zugrăvită, prin cuvinte, această fericire și ar fi o trădare din partea unui suflet, care arde de focul iubirii, să-și povestească întâlnirile lui, în rugăciune, cu Domnul lui mult-iubit. Astfel de întâlniri cu Domnul n-au loc, de obicei, în adunările de rugăciune, ci în odăiță, cu ușa încuiată. Acolo, în liniște, Domnul descopere sufletului ales tainele Lui și semnele iubirii Lui. Acolo, în odaia încuiată, cine are o viață ascunsă poate să trăiască ce spun cuvintele: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul“ (Cânt 1, 2). Din această viață ascunsă, de rugăciune, se aprinde o viață de iubire…”
    Cuvinte ca acestea nu se prea aud în lumea noastră, pentru ca vremea lor s-a cam dus! Şi oameni ca fratele Marini, ca părinţii noştri duşi şi ei de mult “şi parcă pe vecie” nu mai întâlnim azi… Şi poate că nici suflete care să-i asculte “chiar dacă ar pleca trenul” nu prea mai sunt. De aceea, Dumnezeul părinţilor noştri credincioşi i-a luat Acasă, lăsându-ne să bâjbâim, căutând “surogate” care să ne dea o anume satisfacţie că stăm (sic!) bine, neglijând odăiţa de rugăciune şi Scriptura Sfântă, şi singurătatea cu Dumnezeu, şi sinceritatea faţă de noi înşine, şi părtăşia frăţească, şi DUHUL OASTEI FERICITE…
    O, Dumnezeule al părinţilor noştri, ai milă de noi şi trezeşte-ne din “visare”! Până se mai poate…
    (Dar oare îşi mai face cineva timp să intre (ŞI) pe site-ul acesta al Oastei Domnului, că pe Facebook se pare că suntem nelipsiţi şi activi?…)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!