Rugăciunea lui David – I Cronici 17, 16
Nimic nu este atât de plăcut înaintea lui Dumnezeu ca duhul smerit şi ca inima înfrântă a celui bun, pentru că singure acestea păstrează măsura sănătoasă şi adevărată dintre făptură şi Făcătorul ei. Dintre om şi Dumnezeu. Dintre cel nespus de mic şi Cel nespus de mare. Orice rugăciune care începe cu o sinceră smerenie înaintea lui Dumnezeu a fost totdeauna plăcută Lui, pentru că numai felul acesta este cu adevărat cel mai potrivit pentru noi când venim în faţa Domnului. Chiar împărat dacă ar fi cineva, cea mai potrivită înfăţişare când vine în faţa lui Dumnezeu este tot smerenia şi evlavia. Binecuvântat este totdeauna sufletul care, oricâte merite ar avea în faţa oamenilor, nu şi le pomeneşte înaintea lui Dumnezeu, ci încă şi le ascunde. Omul care se ruşinează chiar şi de gândul că s-ar putea făli cu vreun merit al său nu numai către Dumnezeu, ci chiar şi către oameni. Dacă David a fost numit, pentru multe din darurile lui, „omul după inima lui Dumnezeu“, apoi, în primul rând, el a fost numit astfel pentru inima lui smerită şi pentru duhul său înfrânt. Nimic n-a cerut el mai cu stăruinţă Domnului, niciodată, ca aceste haruri. Fiindcă el simţea că aceasta este nu numai cea mai plăcută dorinţă a lui Dumnezeu, dar şi mijlocul prin care un suflet poate primi totdeauna cele mai mari binecuvântări de la El. În duhul smereniei când te îmbraci, pe uşa smereniei când intri, în numele smereniei când umbli, în genunchii smereniei când stai, – atunci totdeauna te bucuri de dragostea, de ascultarea, de toate binefacerile îmbelşugate ale lui Dumnezeu, ca David.
Slavă veşnică numai Ţie, singurul Slăvit, Doamne, iar nouă tuturor smerenie veşnică la picioarele Tale! Te rugăm, în bunătatea Ta, Iisuse Doamne, dă-ne şi nouă tuturor şi totdeauna duhul Tău cel smerit, ca să fim cu adevărat ai Tăi (Rom. 8, 9). Şi să fim totdeauna plăcuţi şi ascultaţi înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc. Amin.
Traian Dorz
