În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
[Preaiubiţi fraţi] în Domnul şi preaiubite surori!
Pentru nimic în lume să-mi schimb programul, din ceea ce aveam de gând să vă spun. Dar dacă vocea nu m-ajută şi gălăgie este, atunci introduc în programul meu un cuvânt din Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu, care zice aşa: „Cel ce vă tulbură pe voi…” (Pe cine? Pe voi! Pe voi, pe care v-am trimis să vestiţi Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu) „îşi va purta osânda, oricine ar fi el”. Şi un alt cuvânt al lui Dumnezeu spune aşa: „De multe ori v-am spus… şi acum plângând vă spun, că sunt unii care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Dumnezeul lor este pântecele. Şi slava lor spre ruşinea lor va fi” (Flp 3, 18-19).
Şi acum să intru în problemă. Dacă voi fi ascultat. Puterile nu m-ajută.
Spune Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu aşa: „Vine tineretul Tău, Doamne, la Tine ca roua”. Un frate al nostru care acum a plecat la cele veşnice, din comuna Vinerea, judeţul Alba (un frate bătrân, care a plecat la cele veşnice încărunţit, dar şi în cele bune – slavă lui Dumnezeu!), a vorbit odată din acest Cuvântul al lui Dumnezeu: „Vine tineretul Tău, Doamne, la Tine ca roua”. [Apoi] în surdină, ca la ureche, a spus încet: „Ca roua vine, ca roua se duce”. Eu a trebuit s-o spun tare, că altfel n-auzeaţi. Dar aş fi fost cât se poate de bucuros să vă pot spune aşa cum numai Dumnezeu poate spune fiecărui cuget, fiecărei inimi deodată.
În urmă cu ani mulţi, tineretului ţării (şi mai ales universitarilor) li se spunea: „Studenţii – floarea ţării”. Aşa li s-a spus. Dar nu li s-a spus pe drept cuvânt. Pentru că cine-şi dădea atunci copiii să şi-i facă doctori şi ingineri? Chiaburii şi boierii. Restul… unu la mie. S-a spus că-i floarea ţării. Or, numai ei erau floarea ţării? Nu era tineretul întregii ţări, acela care era pe brazdele plugului, cu mâna bătătorită sau de sapă, sau de coasă, tinerii care erau cot la cot cu tatăl lor? Sau… dacă n-aveau tată, făceau treaba în locul tatălui lor. Acela nu era floarea ţării? Şi acela a fost floarea ţării. Poate mult mai „floare” decât celălalt.
Li s-a spus „floarea ţării”. Eu aş spune altfel. Voi, scumpilor şi doriţilor, şi iubiţilor, şi dragilor care m-aţi ascultat, pe toţi v-aş face aşa… o bucăţică cât un ou roşu şi v-aş băga în sân, să vă duc cu mine.
Mă bucur nespus de mult, mai ales de tineret. Mai ales de tineret, care este viitorul ţării. Dacă nu-i floarea ţării, e viitorul ţării. În voi este nădejdea. Bătrânii, rând pe rând, se duc. Unii, de seama noastră, de când nu mai ţin umbră printre noi… Ca mâine am, plecat şi noi. Voi rămâneţi stâlpii. Voi rămâneţi nădejdea. Dar să rămâneţi aşa cum a spus un frate de la Bucureşti odată, în adunarea din Bucureşti, în urmă cu patruzeci, cu cincizeci de ani. A intrat un frate de la Sibiu în adunarea din Bucureşti. Şi, când a plecat, îi spune fratelui de bază de-acolo – să-i spunem aşa – fratelui Grigore Oprişan:
– Frate Oprişane, dar aşa de puţini sunteţi în Bucureşti?
– Frate Gheorghe, noi avem adunări în mai multe cartiere. Dar presupunem că am avea numai aci. Şi numai aceştia am fi toţi, câţi ne vezi. Noi nu dorim să fim mulţi. Suntem mulţumiţi să fim şi puţini. Dar am dori din adâncul inimii şi din străfundul sufletului nostru, aceştia câţi suntem (chiar dacă am fi numai zece), să fim ca zece stâlpi pe care cerul cu încredere să se rezeme.
Fratele meu care stai tocmai în colţul acela sau dincolo, sau în cealaltă margine, sau oriunde te-ai afla, tânăr, băiat sau fată, eşti un stâlp în Biserica Dumnezeului Celui Viu? „Şi-l voi face, zice la Apocalipsa, un stâlp în Biserica Dumnezeului Celui Viu”. „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu”, zice Domnul Iisus, „precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Părintele Meu pe scaunul Lui de domnie”.
Ieri stăteam de vorbă, în acceleratul ce venea de la noi spre Ploieşti, cu mulţi tineri… cu nişte soldaţi, acolo… Şi am vorbit mult şi cu un civil. Şi l-am întrebat:
– Dumneata spui că ai făcut parte din escorta Republicii?
– Da.
– Foarte bine. Era vreo diferenţă între escorta Republicii şi escorta regală?
– Pe aceea n-o ştiu, că era demult. Eu numai acu’, de doi, trei ani, am venit acasă.
– Dar acolo în escorta asta – sau gardă, mai bine zis, nu escortă…
– Da, da…
– Îl alege pe orice om… pe orice tânăr?
Apoi a început să spună prin câte examene a trecut. Şi iar îl examina, şi iar îl cântărea, şi iar îl cerceta, şi iar îl învăţa şi se uita la studiile lui şi aşa mai departe.
– Deci nu toţi [pot face parte din această gardă].
– Nu! Ci trebuie să fii ales pe sprânceană. Trebuie să fii şi destoinic, să fii şi frumos, să ai şi înălţimea…
Şi am întrebat:
– Înălţimea cât trebuie să fie?
– De la un metru 74, la 76.
Dragii mei, nu aceasta… [nu doresc] să vă pierdeţi timpul ascultându-mă pe mine asemenea lucruri. Dar probabil că vă gândiţi şi frăţiile voastre că eu vreau să scot ceva de-aici.
Ca să faci parte din escorta sau din garda prezidenţială sau regală (în altă ţară sunt regi) e o mare cinste; e o mare onoare. Trebuie să fii selecţionat, ales – cum spusei – pe sprânceană.
Dar dacă făceai parte din familia regală? Câtă onoare era pe tine, pe timpuri? Primeai numele de alteţa sa regală… sau cutare şi cutare… Câtă cinste nu ţi se dădea! La cei mari [li se spunea] majestate; la ceilalţi, alteţă şi aşa mai departe. Cinste, mare cinste… foarte mare. Toţi primeau numele de prinţi, din toată familia, de-ar fi fost şaptezeci de copii, cum a avut Ahab. (Ahab a avut şaptezeci de copii. Şi pe toţi cei şaptezeci de copii ai lui, Iehu, împăratul care a urmat la tron după el, i-a aruncat de la etaj, împreună cu împărăteasa, într-o curte pardosită cu lespezi de piatră şi acolo s-a făcut un morman de carne. I-a aruncat de sus.)
Şi acum, iubiţilor, mă gândesc: dacă faci parte dintr-o familie mare, câtă cinste pe tine! Dar Domnul Iisus spune în Apocalipsa, în capitolul 3, un lucru pe care l-am amintit adineaori: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine”… Nu zice „alături de Mine”, „în dreapta Mea” sau „în stânga Mea”, cum i-a zis mama fiilor lui Zevedei Domnului Iisus: „Aş vrea ca copiii aceştia ai mei, în Împărăţia Ta, unul să stea de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta”. Nu-i cinstea destulă! Domnul Iisus spune că nu de-a dreapta, nici de-a stânga, nici „aproape de Mine”, nici „în anturajul Meu”, nici „din familia Mea”, nici „din escorta” sau „din garda Mea”. „Celui ce va birui”… deci ţie, frate, ţie, soră, care asculţi, ţie-ţi spune şi mie… (mie mi-a zis mai înainte cu ceva; frăţiei tale îţi zice acum) „îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu”. Nu „în anturajul Meu”. Nu „să facă parte din familia Mea”… sau nu ştiu cum… Ci să facă parte din familia copiilor lui Dumnezeu, „născuţi nu din carne, nici din sânge, nici din voia firii lor, cum zice Evanghelia din ziua de Paşti, ci din Dumnezeu”. Născuţi din Dumnezeu. Aceştia, care biruie dintre ei, vor sta cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am stat cu Părintele Meu pe scaunul Lui de judecată.
Fraţilor dragi şi iubitelor surori! În Cuvântul lui Dumnezeu, în Evrei, capitolul 4, versetul 12, spune aşa: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”. Cuvântul lui Dumnezeu e în mână la nenumăraţi fraţi! Fie Noul Testament, fie Biblia întreagă, fie una mai mare sau mai bogată. Toţi îl au. Cel puţin, în buzunar. Dar spune că Cuvântul acesta „e viu şi lucrător”. Auzi, fratele meu? El e viu! Şi tu îl ţii mort acolo, nu ştie nimeni că-l ai. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri.” Dacă o sabie cu un tăiş trebuie să ştii să o mânuieşti, dar dacă e cu două tăişuri? Ea te poate tăia şi pe tine. Şi tocmai ăsta-i scopul sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: ca să-l taie şi pe cel ce-l rosteşte; pe cel ce-l scoate din gură. Să taie şi înapoi. Să taie fără de milă în gândurile tale necurate; în cugetele tale spurcate; în faptele tale şi în umbletele tale care nu sunt după voia lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător. Şi taie fără de milă. Dar, ca să taie, să ne cioplească sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, e nevoie să ne lăsăm să fim ciopliţi, aşa cum se lasă fie lemnul, fie piatra în mâna marelui meşter, s-o dăltuiască sau s-o sculpteze. Căci maestrul poate să scoată dintr-un bloc de stâncă fie un înger, fie un diavol, cum zice poetul nostru Eminescu: Înger şi demon. Deci, din aceeaşi stâncă, din aceeaşi bucată de piatră, el poate să scoată un chip de înger sau poate să scoată un demon.
Aşa, Dumnezeu voieşte cu orice preţ să ne dăltuiască. Zice în capitolul 51 din Isaia: „Adu-ţi aminte…” (Cui îi zice? Mie, frate dragă, că-s mai bătrân! Şi nu te cruţă nici pe frăţia ta, care eşti tânăr sau tânără.) „Adu-ţi aminte de stânca din care ai fost cioplit şi de groapa din care ai fost luat”. Adu-ţi aminte mereu! Adu-ţi aminte! Şi acolo, mai departe, în Evrei, zice, după ce a spus cuvintele: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri”: „în faţa Lui, noi stăm goi şi descoperiţi, în faţa Aceluia cu Care avem de-a face”. Nu vedeţi că noi ne acoperim corpul acesta? Fiecare cu ce vrea şi cu ce ne doreşte inima. Şi cu ce ne lasă şi buzunarul. Ne acoperim. Şi chiar şi faptele noastre, anumite fapte, le ţinem ascunse şi le ţinem acoperite. Dar vom sta şi stăm în faţa sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, care-i viu şi lucrător, în faţa acestui cuvânt, în faţa căruia şi tu, şi eu stăm goi şi descoperiţi, în faţa Aceluia cu care avem de-a face. Noi ne putem ascunde de prieteni, de colegi, de rude… de oricine. Până şi de soţul şi de soţia noastră noi ne putem ascunde, căci ei nu ne văd. „Voi vă uitaţi, zice Dumnezeu prin Proorocul Samuel, la ce izbeşte ochii. Eu Mă uit la inimă”. În inimă numai Dumnezeu vede. Noi, oamenii, nu vedem. Nici la soţia mea. Pot să văd lucrurile din afară. Pe cele ascunse şi tainice nu i le văd şi nu i le cunosc. La fel şi dânsa. Şi la fel toţi, unii la alţii. Noi nu vedem. Dar în faţa sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, stăm goi şi descoperiţi. Deci să avem grijă, că noi vom da socoteală pentru aceste lucruri.
A amintit aseară un frate, între altele, un cuvânt din Eclesiast, capitolul 11 (dacă nu mă înşel), care zice: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute de ochii tăi. Dar nu uita că pentru toate acestea vei fi chemat la judecată”. Şi zice mai departe, ultimul verset din capitolul 12: „Şi judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”. Faptele făcute pe faţă se mai răsplătesc şi aici. De multe ori, o palmă dată cuiva ţi se răsplăteşte cu două – dacă nu cumva cu nouă… Dar faptele făcute în ascuns, de care nu ştie numai Acela în faţa Căruia stai gol şi descoperit, pe acelea nu le cunoaşte nimeni. Tu poţi să te ascunzi – aşa cum am amintit – şi de cel mai intim prieten sau prietenă a ta sau de soţul tău, dar de Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi acolo spune aşa: „Dar pentru toate acestea, Dumnezeu te va chema la judecată”. „Şi judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns”. Nu zice că „la o parte”, „la jumătate”, „la trei sferturi”, cum a zis Zaheu: „Doamne, jumătate din averea mea o dau la săraci. Şi de am năpăstuit pe cineva sau l-am nedreptăţit, îi dau de patru ori atâta”. Acolo se spune: „cu privire la tot ce este ascuns”. Deci nu rămâne nimic. Nimic, fratele meu! Chiar dacă-n sufletul tău şi-n mintea ta, în creierul tău s-a strecurat numai un gând nebun şi nu l-ai mărturisit Părintelui ceresc şi Mântuitorului drag şi scump Iisus, păcatul acesta devine pată. Şi pata aceasta rămâne pentru judecată. Rămâne acolo, în ascunzişul minţii tale şi al inimii tale.
Nu vă mai reţin… Domnul Iisus să ne ajute, Acela cu Care ne-am logodit. Căci legământul nostru şi botezul nostru este un legământ cu cerul, cu Hristos. Atunci am fost declaraţi ostaşi ai Lui. Aşa se spune în slujba Botezului. Deci noi ne-am logodit cu Hristos. Dar mai târziu ne-am înnoit legământul, pentru că l-am terfelit şi l-am călcat în picioare, şi ne-am bătut joc de el. Şi acum m‑am logodit cu Hristos din nou, din toată inima, din tot consimţământul nostru şi dorinţa noastră. Iar nunta va fi dincolo, în ceruri, aşa cum cântăm aşa de frumos: „O, când va-ncepe Nunta noastră, / în Dimineaţa fără nori”… Domnul Iisus să ne ajute.
Pun pe inima fraţilor dragi şi scumpi, vestitori ai Evangheliei, un cuvânt pe care-l arătam adineaori la un frate. Şi vi-l citesc, că nu puteţi imediat scoate toţi Biblia din buzunar sau Noul Testament… sau poate unii nu l-aţi luat de acasă, zicând că aici cântaţi şi aici au alţii… Deschidem la [Evanghelia după Luca], la capitolul 14 şi un singur verset vreau să citesc, pentru fraţii lucrători. Mai ales pentru fraţii lucrători. Şi, dacă am spus lucrul acesta, să ştiţi că am spus de la mine. Domnul nu zice că-i numai pentru fraţii lucrători cuvântul acesta, ci că e pentru toată suflarea. Şi zice în capitolul 14 cu versetul 33 aşa: „Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”.
Am zis către un frate:
– Vino, frate, să mergem la Moldova la nuntă.
– Soţia mea se ţine de capul meu că… avem parastas chiar acum duminică, după mama, fie iertată, după mama dânsei, şi nu pot să vin.
Îl rog pe alt frate. Cel puţin şase fraţi m-au rugat, când plec în Moldova, să-i iau şi pe ei. Şi acum nu găsesc unul! Dar cum?… „Vin, Doamne! Fac şi eu! Sunt gata!” Dar când i-a poftit şi le-a făcut ultima invitaţie să vină, cel dintâi a spus: „Mi-am cumpărat ogor. Rog să fiu iertat, dar nu pot să vin”. Celălalt şi-a cumpărat boi. Celălalt: „M-am căsătorit”.
Fraţilor dragi! Dacă suntem legaţi de lucrurile acestea… poate va zice cineva: „Versetul acesta e prea de tot”, cum au zis cei şaptezeci de ucenici. Şi apoi Domnul Iisus, când le spunea că El e Pâinea vieţii care S-a pogorât din cer… şi aşa mai departe, au spus: „Cuvintele acestea sunt prea de tot”. Şi atunci ei L-au părăsit pe Domnul Iisus. Şi Domnul Se adresează celorlalţi, celor doisprezece: „Dar voi nu vă duceţi?”. Şi a răspuns Apostolul Petru: „Unde să ne ducem de la Tine, Doamne, că Tu ai cuvintele vieţii veşnice? Unde să ne ducem?”. Poate va zice cineva: „E prea de tot! Cum să mă lepăd eu de tot ceea ce am?”.
Despre aceasta mai mărturiseşte şi Marcu, în capitolul 8, versetul 35, când spune aşa: „Cel ce-şi iubeşte viaţa o va pierde. Dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea o va câştiga”. Deci Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin luptă. Împărăţia lui Dumnezeu a costat nespus de mult.
Nu mai aflăm nicăieri cuvinte atât de plăcute, atât de dulci şi încărcate cu lacrimi ca ale fraţilor care au vorbit înainte. Ni s-a arătat şi ni s-a oglindit cât de mult L-a costat pe Dumnezeu moartea pe cruce, în chipul cel mai batjocorit şi cel mai ocărât, şi cel mai josnic al Fiului Său. Cât de mult L-a costat pe Dumnezeu! Şi El a făcut această Jertfă din toată inima şi din tot dragul pentru noi. Iar nouă ne pretinde doar… poate că nu s-ar înţelege numai sută la sută. Căci sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, prin gura Sfântului Pavel, zice aşa: „Litera omoară; Duhul dă viaţă”. Deci, nu s-ar înţelege numaidecât ca tu să te lepezi de tot ce ai. Absolut! Tu să te lepezi de soţia ta, fie că-i tânără, fie că e de azi sau e de ieri, sau e de alaltăieri, fie că-i de şaizeci de ani cu tine… nu interesează. Să te lepezi de soţia ta, de vitele tale, de tot ce ai. Ci, aşa cum zice în altă parte: „Cel ce are soţie să fie ca şi când nu ar avea. Căci chipul lumii acesteia trece”. Şi: „Cel ce are două haine să dea una şi celui ce n-are”. Şi cei ce au de mâncare să facă la fel. Aceasta-i Evanghelia! Celelalte nu-s Evanghelii, dragii mei. Numai aceea care‑i pură şi limpede, şi curată, aceea-i Evanghelie. Dar Domnul vrea să spună nu să te lepezi numaidecât de ele, ci să nu fii legat de ele. Să fii legat de Hristos şi să poţi fi oricând la dispoziţia lui Hristos când Hristos are nevoie de tine. Nu totdeauna să găseşti o mie şi o sută de motive: „Nu pot de cutare… şi nu pot de cutare…”.
Domnul Iisus să vă răsplătească ascultarea.
Slăvit să fie Domnul!
Vorbirea fratelui Ioan Opriş de la nunta de la Piatra Şoimului – 9 martie 1977
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 5