Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu
de la adunarea din a doua seară de priveghere a fratelui Popa Petru
Slăvit să fie Domnul!
Iubiţii noştri, poate că cea mai mare parte dintre noi, cei care suntem aici, cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, mai mult decât atâta, poate că suntem aici unii care de ani şi chiar de zeci de ani de zile umblăm pe ca1lea aceasta a Domnului nostru Iisus Hristos, pe calea aceasta a frăţietăţii noastre, a Lucrării noastre scumpe şi dragi. Şi cred că, pentru majoritatea dintre noi, poate faptul acesta [al trecerii din viaţă a fratelui Petre] n-a fost o surprindere. De ce? Pentru că socotim că fiecare dintre noi am înţeles din Cuvântul lui Dumnezeu că viaţa noastră este trecătoare, iar casa noastră cea dragă şi veşnică este cea de Sus. Şi că majoritatea dintre noi care-L urmăm pe Domnul şi-L iubim pe Domnul poate nu ne-am legat inima de lucrurile acestea care sunt aşa de trecătoare, aşa de pieritoare. De aceea, în cazul acesta, iubiţii noştri, credem că ştim fiecare dintre noi că, mai devreme sau mai târziu, la fel trebuie să trecem şi noi pe drumul acesta spre viaţa cea de dincolo, spre viaţa cea de veci.
Îi mulţumim Domnului nostru Iisus Hristos că ne-a făcut parte fiecăruia dintre noi să-L cunoaştem pe El într-o măsură oarecare. Şi-I mulţumim Domnului nostru Iisus Hristos că El ne-a dat atâtea binecuvântări şi ne-a făcut să ajungem să avem pilde vii, pilde vrednice de urmat în faţa noastră, după care şi prin care să ajungem şi noi la slăvita Împărăţie, la Împărăţia Domnului nostru, în care credem că, într-adevăr, fiecare dintre noi ne luptăm şi ne dăm tot interesul să ajungem.
Am mai fost prin locurile acestea şi poate că este bine şi este nimerit acum, în momentul acesta, să ne reamintim paşii noştri şi trecerea noastră grăbită prin viaţa şi prin lumea aceasta cu cei dragi. Şi să înţelegem cât se poate mai bine ce binecuvântare este să închei viaţa frumos, aşa cum şi-au încheiat-o toţi cei care au trecut înaintea noastră şi aşa cum este scris în Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune: „Priviţi la înaintaşii voştri care v-au mărturisit vouă Cuvântul… şi la felul sfârşitului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. Credinţa neclintită, credinţa neclătinată.
Iubiţii noştri, spre locurile acestea, poate că şi gândurile, şi picioarele frăţiilor voastre, ca şi ale noastre au fost îndreptate în nenumărate rânduri; şi ele ne-au fost aşa de scumpe şi [pe-aici] am aflat atât de mari binecuvântări pentru sufletul nostru. Frăţiile voastre, cei de aci, îl cunoaşteţi poate mai bine şi mai de-aproape pe fratele Petre şi ştiţi că poate în ţara aceasta n-a rămas locuşor şi n-a rămas adunare în care să nu intre şi în care să nu lase urme frumoase prin felul lui de a fi, aşa cum îl cunoaştem fiecare dintre noi. Însă socotesc că sunt părinţi care, deşi îşi iubesc atât de mult copiii, totuşi iubirea aceasta nu pot să şi-o exprime, s-o spună, să şi-o arate. Şi trec în viaţa cea de dincolo cu foarte multe taine pe care le-au ascuns în sufletul lor; se duc cu ele dincolo, în veşnicie.
Când a murit mama mea, am stat lângă patul ei şi, privindu-i mâinile, m-am dus cu gândul la toată viaţa ei, la toată jertfa ei. Şi, când şi-a dat sufletul, am izbucnit într-un hohot de plâns, gândindu-mă că mama mea a plecat cu foarte multe taine în suflet dincolo.
Părinţii noştri cei duhovniceşti, iubiţii noştri, păstrează întotdeauna în inimile lor taine grele, pe care nu le pot spune pentru că nu putem noi să ne ridicăm până la înţelegerea acestor taine ascunse. De aceea pleacă cu ele în veşnicie.
Am trecut pe aici pentru prima dată acum cincisprezece, şaptesprezece ani. Atunci l-am cunoscut pe fratele Petre, în casa fratelui Ioane, puţin mai la vale de-aci. De-atunci mi s‑a legat inima [de el] şi mă rog Domnului neîncetat ca inima mea să rămână legată pe vecii vecilor de inima acestui suflet scump. Şi-apoi am trăit clipe scumpe şi sfinte pe aceste locuri sfinte, cu aceşti oameni sfinţi din părţile acestea, ca, de altfel, şi cu ceilalţi din frăţietatea noastră, de peste tot. Şi am amintiri frumoase care au rămas neşterse pentru sufletele noastre, pentru sufletul meu. Pentru că am trăit foarte multe clipe prea frumoase şi prea fericite, de aceea aceste clipe nu se pot şterge, nu se pot uita în vecii vecilor. Că ceea ce a legat iubirea nu se mai rupe, nu se mai desface, nu se mai uită niciodată. (…)
Se vorbea odată despre ochii din frunte, despre ochii din cap. Se vorbea despre partea cea lăuntrică a sufletului nostru, nu despre ochii aceştia de carne, ci despre simţământul acesta, de dragostea, de iubirea aceasta dintre noi care ne leagă, aşa cum au fost şi legăturile sfinte şi scumpe dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi aleşii Săi, ucenicii Săi care au înţeles şi au trăit aceste legături sfinte şi scumpe pe vremea când Domnul a fost pe pământ. Şi chiar dacă atunci poate unii dintre ei [nu le-au înţeles], cred că după plecarea Domnului toţi şi-au adus aminte [de acele stări] şi au trăit fiori sfinţi. Şi, când au ajuns singuri, prin încercări grele, atunci şi-au adus aminte de toate.
Unii dintre noi poate pătrundem prea puţin în tainele sufletului sau… când este vorba de frăţietatea noastră, în duhul acestei Lucrări şi în înţelegerea unor cuvinte sfinte şi dragi, deşi ele au ajuns până la inima noastră şi ne-au uns inima de fiecare dată. Vreau să spun despre ceea ce am trăit pe aici, trecând prin locurile acestea care mi-au fost şi poate că-mi vor rămâne pe mai departe ca un Ierusalim sfânt şi scump, cu amintirile acestea frumoase.
Astăzi, venind cu autobuzul, cam de pe la Cluj încoace, mă gândeam mereu… Am coborât în gară la Oradea şi am început să cercetez în gândul meu vagoanele, trenul. Mă uitam în jur şi mă gândeam că de-atâtea ori au trecut picioarele fraţilor pe-aci. Poate că pe-aci au trecut picioarele fratelui Petru, poate că aici a stat. Apoi am plecat încoace cu autobuzul şi m-am uitat peste câmpurile acestea frumoase, dar mi s-a părut că erau şi ele triste şi goale. Mi se părea că lipseşte ceva, mi se părea că ceva ce făcea frumosul aici va lipsi pentru totdeauna.
O, scumpele şi frumoasele amintiri din umblările noastre…
Am dormit cu fratele Petre foarte multe nopţi. Mi-am petrecut concediile – cam cincisprezece, şaisprezece concedii – tot umblând cu el încolo şi încoace. Ne prindea dimineaţa tot povestindu-ne, tot spunându-ne… Şi am aflat o parte din tainele sufletului său. Despre cât suferea el trupeşte, prea puţin a spus şi prea puţin am înţeles. Am simţit întotdeauna şi am spus: „Fratele Petre prea mult suferă trupeşte”. Şi i-am spus [şi lui] odată: „Frate Petre, frăţia ta prea mult alergi încolo şi încoace, când sunt atâţia care sunt şi mai tineri şi ar avea şi posibilitate, şi sănătate trupească să facă slujba aceasta şi mai degrabă, şi mai… altfel”. Şi mi-a răspuns aşa, cu ochii scăldaţi în lacrimi: „Câtă vreme trăiesc, părinţii au obligaţie faţă de copii”. Atunci am tăcut…
Am acasă un teanc de scrisori de la el. Datorită împrejurărilor şi frământărilor prin care a trecut Lucrarea noastră într‑o perioadă – şi poate şi acuma –, am avut nevoie unul de celălalt, unii de ceilalţi foarte mult. La durerile pe care le-am avut noi în vremea aceea au luat parte, într-o bună măsură, şi cei dragi ai noştri, şi inima celor scumpi, a fiinţelor scumpe sufletului nostru. Şi tot ceea ce ne-au spus ei atunci – ca şi acum – ne-a fost într-adevăr un leac, o binecuvântare care s-a revărsat peste viaţa noastră, de am putut să străbatem până acuma şi am putut să pătrundem până în vremea de astăzi. Să înţelegem nu numai rostul vieţii noastre ca fiinţe pe pământul acesta, de a ne mântui sufletul nostru, dar am ajuns să înţelegem într-adevăr rostul Lucrării Oastei Domnului, în care am supt şi noi laptele cel bun şi dulce, la sânul cel cald al Preaiubitului nostru, al Domnului nostru Iisus Hristos, în vremurile prin care am trecut până în clipa aceasta.
De aceea spunem, iubiţii noştri, în clipa aceasta, să ne aducem aminte şi iarăşi să ne aducem aminte. Dar totodată să ne întărim inima noastră, să ne întărim mintea noastră, să ne rămână sănătoasă pe calea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi dorim să auzim de bine unii de alţii şi, ori de câte ori avem posibilitatea, să ne întâlnim unii cu alţii.
Dorim să rămână o pildă vie în viaţa noastră toţi înaintaşii noştri, toţi părinţii noştri credincioşi care, cu preţul vieţii lor, al lacrimilor lor, al sănătăţii lor, al sângelui lor pe care l‑au adus şi l-au vărsat pentru noi şi pentru Lucrarea aceasta, pentru sufletele noastre, ne-au adus la lumină şi ne-au adus până în clipa aceasta.
Ne-am iubit întotdeauna şi ne iubim părinţii noştri, şi ne iubim Lucrarea în care ne-am născut; pe părinţii prin care am cunoscut atâtea taine şi prin care ni s-au legat sufletele noastre, inima noastră a unora de alţii şi a tuturor împreună de Domnul nostru Iisus Hristos.
Iubiţii noştri, când am auzit vestea plecării fratelui Petru, m-am gândit că poate ceva în legătură cu boala pe care o avea i-a frânt firul vieţii acum. Am început să plâng, nu mă puteam stăpâni. Şi… nu ştiu de ce mi se pare totuşi o uşurare, la gândul că nu numai el, cel din mijlocul nostru, a plecat; că vom pleca şi noi. Şi gândul acesta trebuie să ne însoţească din timp. Aşa cum Mântuitorul îi înştiinţa pe ucenici din timp de vremea plecării Lui din mijlocul lor, aşa cum Sfântul Pavel îi înştiinţa pe fraţi din timp de vremea plecării lui, ca să nu li se frângă inima, ca să se obişnuiască, aşa să ne obişnuim şi noi că, rând pe rând, vom pleca şi noi. Că va fi mai devreme sau mai târziu, plecare noastră spre cele veşnice este sigură. Important este felul sfârşitului vieţii noastre, felul credinţei noastre, felul luptei noastre, felul pildei noastre. Căci aşa ne-a spus şi Domnul, mai întâi, şi apoi toţi cei care L-au urmat pe El, până la Părintele Iosif, toţi care au avut îndrăzneala să ne spună să privim la ei, la pilda vieţii lor.
Iubiţii noştri, în părţile acestea n-aţi fost lipsiţi şi n-am fost lipsiţi de pilde adevărate, de pilde vii.
Rugăm pe Domnul din toată inima noastră să ne ajute să rămânem statornici. Atâta vreme cât există cineva care are grijă de toate, ceilalţi toţi stau cam fără de grijă. Dar cred, cred din toată inima că îndată ce acel cineva nu mai este, în locul unuia vor fi mai mulţi. Aşa s-a întâmplat în toate vremurile şi în toate veacurile. Şi credem din toată inima noastră că Domnul poate să facă lucrul acesta, să ridice făclii puternice, tineri devotaţi, fraţi devotaţi, surori devotate în Lucrarea aceasta, care să poarte mai departe solia aceasta care ne-a fost adusă nouă până aici. Să avem în grijă ca şi de-aici înainte alţii s-o preia curată, frumoasă, înflăcărată, aşa cum ne-au lăsat-o părinţii noştri şi cum ne-au încredinţat-o ei în clipa plecării lor.
Slăvit să fie Domnul.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
„Frate de aur şi de miere sfântă” – vol. 1
– Popa Petru de la Săucani –
Lucrare alcătuită de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
