Există opinia conform căreia Biserica nu-şi însuşeşte în mod eficient sarcina de întrajutorare a membrilor săi aflaţi în situaţie limită.
Totdeauna vor exista contestaţi şi contestatari şi fiecare va avea dreptate în felul lui. De aici înţelegem că problema de fond este alta.
În rândurile următoare ne vom referi la sensul ce l-am aflat ca asistenţi sociali, formaţi într-un cadru teologic. La început ni s-a părut o contradicţie flagrantă între ajutorul pe care-l poţi acorda într-un cadru instituţionalizat-interesat – şi, separat de acesta, mila creştină complet dezinteresată. Ce compatibilitate să fie între o atitudine ce ne părea chiar talmudică cu o atitudine detaşată, smerită şi determinată de o nobleţe în act, a creştinismului autentic?
Asistenţa socială începe o dată cu dragostea, fie ea şi instituţionalizată. Modelul suprem de împlinire a rolului social, mai cu seamă în zilele noastre, este modelul hristic. Ceea ce dă relevanţă unor asemenea judecăţi şi simţiri se vădeşte în primul rând în ochii aproapelui, în proximitatea celui care îi dă curaj, mângâiere şi ajutor.
Părintele Dumitru Stăniloae face referire la acest aspect: „Mă conving chiar pe mine însumi prin sfatul ce-l dau şi mă întăresc prin curajul ce-l dau. Atunci mă depăşesc eu însumi, dar în legătură cu el.
Dar mă depăşesc cu adevărat şi el mă depăşeşte când ne depăşim spre Dumnezeu, când trăim în legătură cu El“. Orice creştin adevărat simte când şi cum să acorde aproapelui său sprijinul. Toţi ne prevalăm de faptul că viaţa se scurge greu când în sfera socialului se întâmplă lucruri grave: rata şomajului ridicată, căminele de bătrâni suprapopulate, copii ai străzii etc.
Din tot acest amalgam de probleme sociale, de necontestat, lipseşte totuşi ceva: încrederea în Providenţă. Punctul ultim al acestei lipsiri este de cele mai multe ori părăsirea arenei de luptă a vieţii.
Oamenii pot intra în aşa-zisa categorie defavorizată, în măsura în care îşi acutizează ei înşişi situaţia. În acest caz, asistentului social îi revine sarcina de a proiecta o terapie care să-i redimensioneze existenţa, să-l reînvie dintr-o apatie maladivă.
Primul pas spre a ţi-l apropia este acela de a-i vorbi cu inima. Compasiunea îl ajută să nu se simtă obligat pentru faptul că eşti aproape de el. Formalismul generat de respingere instinctivă faţă de persoana asistată va fi cu siguranţă simţit, independent de ce teorii comportamentale ar fi dublat. Caritatea este plină de emfază, de aceea îi trebuie multe reguli, însă compasiunea rezultă dintr-o participare smerită, căci „mai întâi harul trezeşte în chip dumnezeiesc conştiinţa“ (Sf. Marcu Ascetul).
În final, asistentului social, dublat de formaţia lui teologică, îi revine sarcina, în mod paradoxal, de a-i face simţită persoanei din faţa sa perspectiva Învierii şi a vieţii viitoare, ajutând-o să-şi suporte suferinţa, să o înţeleagă. Altfel, viaţa nu l-ar transforma decât într-un sisif, într-un om condamnat, pentru care perspectiva Învierii n-ar mai avea sens.
Social vorbind, există oarecare soluţii, însă acestea nu sunt nici pe departe soluţia. Se poate compensa cu vreun drept social solitudinea şi lipsa de dragoste? Preferă bătrânul sau copilul părăsit compasiunea sau caritatea? Statul, prin aparatele sale, este obligat să asigure un trai civilizat tuturor. Când nu o poate face, apelează la înţelegerea noastră, a fiecăruia, însă nu poate contabiliza haosul ce-l poate produce un sacificiu impus. Şi atunci, statul, chiar şi el are nevoie de creştini, căci ei ştiu cu siguranţă că sacrificiul îi mântuie. Acestei nobleţi nu-i poţi răspunde decât cu compasiune.
Daniela DUMBRAVĂ
