Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Comunicarea şi comuniunea în Hristos, în vreme de pandemie ( I )

Comunicarea şi comuniunea în Hristos, în vreme de pandemie ( I )

Comunicarea şi comuniunea în Hristos, în vreme de pandemie ( I )

Trupul nostru n-a avut nicio odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinlăutru temeri (…) …cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie (II Corinteni 7, 5; 4). Primii creştini, datorită zelului pe care-l aveau pentru credinţa în Iisus Hristos, au creat comunităţi, „…şi toţi care au primit Cuvântul, stăruiau în învăţătura Apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (…) şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în templu, şi, frângând pâinea în casă, primeau hrana cu bucurie şi cu curăţia inimii. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea norodului, iar Domnul adăuga zi de zi la numărul lor pe cei ce se mântuiau (Fapte 2, 41-47). Datorită acestor întâlniri zilnice la templu şi prin case, s-a creat între ei o legătură vie în Iisus Hristos, pe Care Îl mărturiseau. Creştinismul s-a născut şi s-a întărit pe baza acestor legături şi întâlniri duhovniceşti pe care le aveau între ei. Astăzi, mai mult ca oricând, omul are nevoie să se înroleze în astfel de comunităţi creştine, care trebuie să se formeze în Biserică.

Preotul trebuie să constate cu realism starea parohiei sale, cu toate posibilităţile, crizele şi deficienţele acesteia, şi să reconstituie parohia, ţinând seama de diviziunile acesteia, cum spune părintele prof. Valer Bel: „Este important ca credincioşii să aibă un sens al existenţei într-o comunitate unită, coerentă cu integritatea ei. Ruptura dintre preot şi laici sau dintre preot şi o anumită parte a parohiei, dacă există, trebuie să fie vindecată imediat. Preotul trebuie să fie părintele spiritual al tuturor membrilor parohiei în mod egal. Mirenii – tinerii, femeile, copiii, bătrânii – toate aceste cercuri parohiale trebuie să fie nu numai recunoscute, ci şi articulate în jurul unor proiecte generale. Trebuie găsite mijloace pentru antrenarea tuturor acestor cercuri în viaţa spirituală a parohiei. Scoşi din anonimat şi monotonie, tinerii trebuie să stăpânească idealul creştin ortodox, adică modul de a trăi creştineşte, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnezeu şi iubire totală” (Pr. prof. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 18-19).

Adevărata viaţă comunitară creştină decurge din comuniunea şi participarea la harul Dumnezeului Treimic, pentru că Sfânta Treime constituie temelia veşnică a comunităţii bisericeşti. Aşadar, rolul preotului este acela de a folosi toate mijloacele liturgice, catehetice, misionare şi pastorale, potrivit sensului şi finalităţii lor eclesiale, adică pentru a face ca fiecare credincios să „crească” vrednic membru al Trupului lui Hristos, care se realizează în mod concret în comunitatea parohială.

Din dorinţa aceasta de comuniune şi de a trăi viaţa primilor creştini a luat fiinţă, în Biserica Ortodoxă, Mişcarea de renaştere sufletească Oastea Domnului: „Oastea Domnului e o Mişcare de renaştere sufletească, e o Mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot la Izvorul puteri şi al îndreptării, Care este Iisus Mântuitorul” (Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, ediţia a VIII-a, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2011, p. 20). Această Mişcare s-a născut dintr-o apăsare şi o răspundere asupra conştiinţei Părintelui Iosif Trifa – întemeietorul pământesc al Oastei Domnului – faţă de creştinii care erau botezaţi în Biserică, dar departe cu viaţa.

Dorinţa Părintelui Iosif a fost şi este până astăzi să-i ajute pe oameni să o rupă cu păcatul şi să se înroleze voluntar în această mişcare duhovnicească, să-i ajute pe oamenii care doresc din toată inima să trăiască Ortodoxia, pentru că aceasta este Oastea Domnului: trăirea Ortodoxiei. Credinţa se trăieşte, nu se moşteneşte: „Satana nu se sperie de hotărârile noastre contra păcatelor, dar tremură şi fuge îngrozit când îngenunchem cu hotărârile noastre sub braţele Crucii Mântuitorului şi le sigilăm cu scump Sângele Lui” (Idem p. 80).

Timotei MISTREAN, Dublin – Irlanda

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *