Atitudini Traian Dorz

Consideraţii despre cântarea de la Oastea Domnului

Odată cu explozia informatică, se răstoarnă o mulţime de orânduiri sociale, politice, educaţionale, morale, spirituale…

Având totul la dispozitie doar printr-un „click”, de cele mai multe ori ne aflăm în imposibilitatea gestionării informaţiilor ce dau năvală peste noi, prin acest „click”. Nu mai avem timpul necesar analizării, reflectării, simţirii acestora, că ar fi compatibile cu structura noastră sufletească sau nu, că au menirea să ne întărească omul din noi sau, dimpotrivă, că ne pot prezenta vreo adevarată cale, în cunoaşterea rostului nostru pe acest pământ sau ne conving că veşnicia e doar acum şi aici.

Sigur, nimeni nu poate nega utilitatea informaticii în mersul umanităţii, cum nimeni nu poate nega nici efectele negative imediate şi, cu atât mai puţin se pot evalua, efectele negative, permanente, pe termen lung.

Aş vrea să mă opresc asupra unui argument, de multe ori lăsat în plan secund dar care are o mare, dacă nu fundamentală importanţă, în desfăşurarea întâlnirilor frăţeşti, fie la nivel local, fie pe ţară. Şi care, desigur, este biletul de vizită, afişat de foarte multe ori, inconştient pe internet, lucru ce aruncă o pată murdară pe obrazul Oastei Domnului…

Este vorba despre cântarea de la Oastea Domnului. Sunt foarte mulţi ani de când am tot încercat să înţeleg şi cu mintea, nu doar cu inima, acest gen muzical de exprimare, de ce este ea deosebită de altele şi de ce, mai ales, nu este permis şi – îngăduiţi-mi termenul – poate fi considerat un sacrilegiu, modificarea ei. În primul rând, faptul ca aceste poezii sunt turnate la cea mai înaltă temperatură şi sunt făcute din câteva „aliaje”, nu doar perfect compatibile între ele ci şi imposibil de separat:

  • DRAGOSTEA FAŢA DE DUMNEZEU,
  • SUFERINŢA ÎNDURATĂ (provocată fie de străini, fie de fraţi)
  • DORUL DE VEŞNICIE

toate simţite până în cea mai tainică celulă a existenţei.

Dacă privim cu atenţie în decursul istoriei, observăm că au rămas întipărite în memoria fraţietăţii, doar acele melodii care au centrat din plin, inima poeziei. Restul s-au uitat mai repede decât au fost compuse.

Deci, dacă cel ce vrea să îmbrace muzical un înger al poeziei, nu se ridica la înălţimea înţelegerii acesteia şi nu se coboară, până acolo încât să simtă toate gemetele, zbuciumul, strigătele de durere, speranţa, credinţa, îmbărbătarea ce transpare din ea – acela nu va reuşi niciodată să-i dea haina potrivită. Cu siguranţă, e mult mai bine să nu o facă deloc.

Şi în ce priveşte interpretarea ei, fie că vorbim de cântare solo sau în grup, în adunări sau în studio de înregistrări – lucrurile stau tot la fel.

Atunci, doar atunci, cântarea îşi atinge scopul, când acel sau acei ce o cântă, sunt pătrunşi, mişcaţi de mesajul ei. Doar în acel moment nu mai simţi nevoia să-i mai faci nici un artificiu în plus, ba dimpotrivă, le vei simţi ca o zgârietură pe petalele suave a unui trandafir. Atunci vei înţelege că instrumentul are rolul de a acompania armonios vocea, de a te ajuta să nu pierzi firul muzical, neacoperind flexiunile vocii, nici lacrima ce-ţi face glasul tremurând…

Se observa tot mai des, un iz de duh străin, impropriu, în interpretarea cântării de la Oaste. În aceasta lume imensă a muzicii, fiecare gen muzical exprimă o anumită trăire sufletească, fie a individului, fie a neamului sau categoriei sociale, din care face parte compozitorul.

Creaţia sa, deci, poartă amprenta specifică neamului şi credinţei sale, sau a celor al căror purtător de cuvânt se face. Din aceste considerente, cred că este un gest de maturitate a nu desconsidera sau subaprecia, nici un gen muzical. Putem să-i compătimim, putem să ne rugăm chiar şi pentru cei care se exprima într-un mod [instinctiv, chiar] animalic, prin muzica lor… Dar, înţelegându-le frământările sufleteşti. Iar dacă am ajuns la aceasta conştientizare, vom înţelege bine că nu putem nici împrumuta artificii din alte genuri muzicale, nici modifica cântările noastre, după anumite şabloane. E ca şi cum ai vrea să îmbraci un păstor în haine militare sau invers. Fiecarora le sta bine cu haina lor, nu altfel.

Ca să înţelegem mai bine specificul cântării de la Oastea Domnului, iată ce spune Octavian Goga :

,,Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”

…Şi câte privighetori, din alte ţări şi-ncredinţări, au ascultat şi modificat, DOINA GOLGOTEI noastre…

Ca mai târziu, fratele Traian Dorz să aprofundeze :

,,Cântările noastre cântate plângând
lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzând
de para iubirii – cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas
luci-vor pe ceruri ghirlande de stele
iar îngerii Slavei cu tremur în glas
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.

Căntările noastre n-au seamăn şi soţ
în nici o simţire şi limbă şi zare
oricine le-aude s-aprinde şi-n toţi
învie cerească şi sfântă-ncântare.

Venind din al Tainei Ceresc Nehotar
cu-adânc duh de taină fiinţă-nveşmântă,
purtând mierea dulce lăsată de har
foc dulce şi gura şi duhul ce cântă.

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos
sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,
sunt tot ce pământul îi dă mai frumos
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.”

Se vede lămurit, că în plămădeala cântării de la Oaste sunt puse: LACRIMA, JERTFA, DRAGOSTEA DE SEMENI ŞI DORUL VEŞNICIEI.

Dacă fraţii şi surorile, mai ales cei tineri, ar vrea să studieze muzica, vor înţelege diferenţele dintre feluritele genuri muzicale şi vor înţelege că muzica de la Oastea Domnului, pe cât pare de simplă înşirată pe portativ, pe atât este profundă, dacă este cântată din tot sufletul.

Şi dacă vor vrea să citească istoria acestor versuri, împletită atât de sublim cu istoria Oastei şi făcând parte, în mod inseparabil, din istoria neamului nostru romanesc şi a credinţei noastre, cu siguranţă vor înţelege acest mare adevăr pe care-l spune poetul: „Cântările noastre n-au seamăn şi soţ/în nici o simţire şi limbă şi zare”.

Îndemnăm pe toţi ce vor vrea să se apropie de cântarea Oastei, dacă nu se simt compatibili cu ea, nici să nu o cânte. Nu e nici voie, nici nevoie. Pot cânta, orice, oriunde, după îndemnul inimii lor dar nu la Oaste.

Iar cei ce se identifica cu ea, e bine să înţeleagă că nu cântă unui om ci Lui Dumnezeu. Iar cum Dumnezeu a dat ce avea mai scump pentru Mântuirea noastră, la fel şi noi să dăm ce avem mai frumos, din noi, spre Slava Numelui Său. Amin.

Daniel Matei – Articol publicat şi în Iisus Biruitorul, nr. 10/27 februarie – 4 martie 2012.

4 Comments

  • Corneliu Chircă 20 martie 2012

    Încep cu un fragment cu care din păcate frate Daniel te contrazici…citez ”Îndemnăm pe toţi ce vor vrea să se apropie de cântarea Oastei, dacă nu se simt compatibili cu ea, nici să nu o cânte. Nu e nici voie, nici nevoie. Pot cânta, orice, oriunde, după îndemnul inimii lor dar nu la Oaste.” Am văzut recent pe site că unii frați printre care și frătia ta faceți un CD. Unii din cei cu care faceți CD-ul chiar nu au ce căuta a cânta cântările Oastei Domnului. Preotul Marian Mărcuș nu este compatibil cu cântarea de la Oastea, pentru că la Oaste nu se rage, cântările nu trebuie modificate și nici măcar nu are habar de unele noțiuni elementare ale muzicii primare. Este mare păcat că face de rușine o Lucrare așa de mare și o căntare așa de pătrunzătoare. Întrebați pe cei cu experienșă în Lucrare și veți vedea că sunt triști de felul cum încearcă mulți să stâlcească și să știrbească profunzimea mesajului din cântarile Oastei Domnului prin interpretări jenante. Ar trebui ca toți și de o parte și de alta să renunțe a-și mai bate joc de cântări, că totul se va plăti odata… SSFD

  • DM.Editor 20 martie 2012

    Frate Cornel, Slavit sa fie Domnul. As vrea sa cred(raspunsul fratiei tale ma ajuta la asta) ca acest articol va dezmorti pe multi din fratii in inima carora cantarea clocoteste, dorinta ca ea sa fie inaltata cat mai frumos, curat, lin si clar este puternica, doar ca se simt singuri in fata avalanselor de diferite canturi si ganduri despre cantare – si stau linistiti si resemnati. Este aceasta, CANTAREA, din punct de vedere personal, o chestiune mult mai importanta decat este actual recunoscuta sau acceptata. Cantarea e mijlocul ce poate ajuta la transportarea mesajului evanghelic, mult mai usor, de la ureche la inima. Tocmai datorita necunoasterii si nerespectarii acestui concept, se canta azi, la Oaste, asa cum multora nu ne place si cum, se vede lamurit, nu uneste, nici incalzeste, ci dezbina si raceste…Acum 30 – 40 ani, nu era nevoie sa se vorbeasca prea mut despre cum ar trebui cantat la Oaste…asta se simtea, si, derurgea natural, odata cu lacrimile, tot natural prelinse pe obraji. Astazi, e nevoie sa explicam aceste lucruri, pentru ca nu se mai simte ca odata cantarea, pentru ca se pune prea mult accent pe evedentierea interpretului sau artisticului din orchestratie(si, macar de ar fi ceva din arta, in acele jalnice ciuntiri de note) si, mai deloc pe mesajul cantarii. Apoi, pentru se canta altora, iar cel ce canta, ramane rece si insensibil la plansul versurilor sau instiintarile lor cutremuratoare…Si de m-as opri doar la aceste motive, cred ca sunt suficiente ca sa nu ne lese nepasatori fata de aceasta plaga ce se intinde ca parjolul in miez de vara. Acest articol, tocmai datorita acestor nemultumiri l-am scris, in speranta ca si acei frati care inteleg si respecta duhul Oastei si(mai ales) in Cantare, vor pune umarul ca impreuna, sa-i ajuta si pe acei ce nu au inteles-o sau o considera demodata – sa-i inteleaga frumusetea, importanta sau sa o lese in pace, de nu vor sa-nteleaga. Asa ca, draga frate Cornel, multumesc de raspuns. Haidem sa face ceva impreuna, pentru redresarea acestor lucruri. Cred ca e timpul sa ne facem datoria, tocmai pentru ca am inteles rolul si importanta CANTARII DE LA OASTE. Slavit sa fie Domnul.

  • Corneliu Chircă 22 martie 2012

    SSFD frate Daniel,
    Iti multumesc ca ai raspuns mesajului meu, ca iti doresti ca adevarata cantare a Oastei Domnului sa ramana pe fagasul cel pe care a fost plamadit, si ca toti dintre noi in care Domnul a pus cate un talant suntem responsabili de mentinerea ei sfanta, duioasa, clara in mesaj, ca niste adevarate rugaciuni, cum le mai numeste parintele Iosif. Din pacate este o avalansa de promovare a amatorismului religios, de schimonosire a cantarilor si de iresponsabilitate a celor care se cred mai mari ai Oastei. Cantarea Oastei nu trebuie sa fie comercila pentru ca odata ce ai introdus in ea ceva lumesc, Duhul Domnului paraseste intristat cantarea, ea devenind o muzica laica. Ceea ce par. Iosif a reusit sa faca cu privire la cantare, citez: „Ce mult doresc eu ca balada si doina care este sufletul poporului nostru, simtamantul nostru romanesc, sa fie induhovnicita, sa prinda viata”, si a reusit pentru ca dorinta era sincera. Acum se procedeaza tocmai pe dos. O multime din cantari cu mare putere de chemare si transformare a sufletelor, sunt modificate atat melodic cat si in interpretarea lor facand astfel trecerea cantarilor pe stiluri lumesti, pierzand duhul, miezul, consistenta. Avem dorinta arzatoare de multi ani de a organiza prilejuri cu cei care au darul cantarii: vocal sau instrumental, am tot lasat sa se mai aseze lucrurile, sa se mai limpezeasca apele tulburi in care traim, dar din pacate totul se ruineaza. Vazand ca lucrurile degenereaza galopant, discutand cu diversi frati si surori care au compus cantari sau le-au cantat si promovat corect asa cum se canta la Oaste, ne-am hotarat sa avem o intalnire in care am vrea sa ne punem de acord de felul cum trebuie sa se cante cantarile, numai in felul acesta putem sa pastram ce mai avem si sa recuperam ce am pierdut. Pe 24 martie avem aceasta intalnire cu cei implicati pe vremea fr. Traian in acele intalniri de tip cenaclu, si chiar acesta este moto-ul intalnirii: „Cum sa pastram ce mai avem si cum sa recuperam ce-am pierdut”. Si in privinta aceasta personal am mari dezamagiri pentru ca s-a facut o intreaga campanie de impotrivire a intalnirii, de catre unii frati la care nici nu ma asteptam, s-a ajuns chiar sa fie fratii sunati si indemnati sa nu ne dea concursul ca noi facem de capul nostru. In privinta asta stau linistit pentru Domnul stie ca nu este asa, programul intalnirii l-am facut impreuna cu fratii, colaborand cu cei care pot pune umarul la aceasta lucrare impreuna. De aceea sunt convins de faptul ca numai impreuna se poate lucra in Oastea Domnului. Noi cunoastem modul de lucru al satanei, cand se vrea ceva bun, sincer, curat dar si placut, frumos, ca pentru Domnul, lui nu-i place si se foloseste de toti in care isi gaseste loc. Numai luptand cu pacatul, impotrivindu-ne cu toata fiinta noastra si cu ajutorul Domnului putem trece biruitori, altfel dam dovada ca suntem slujitorii diavolului, nu ucenicii Domnului. De aceea nu renuntam si credem ca Domnul ne va da izbanda in dorinta si munca pe care vrem s-o facem impreuna cu fratii. Dupa aceasta intalnire de punere de acord cu fratii vrem sa avem o intalnire cu toti care simt ca Domnul le-a dat acest talant al slujirii prin cantare. Am vazut la multe intalniri fratesti cum unii mai indrazneti sau chiar obraznici se duc in fata si canta chiar daca nu stiu sa cante, nu inteleg ca chemarea lor este alta si ca Domnul vrea cu totul altceva de la ei, facand astfel un deserviviu Oastei in care slujim. Oastea Domnului nu este o lucrare de nepriceputi, de amatori si de stangaci, ci oameni plini de putere, inzestrati de Domnul cu daruri deosebite, tocmai prin asta vrea ca noi sa ne calificam ca sa putem fi angajati in aceasta intreprindere a mantuirii noastre sufletesti care este Oastea Domnului.
    Cred cu tarie ca Domnul isi va face lucrarea cu toti care se vor lasa modelati de Cuvantul Sau si vor intelege necesitatea pastrarii duhului autentic atat al Cuvantului cat si al cantarii.
    Cu o dorinta sincera de slujire in Domnul, fr. Corneliu Chircă

  • Olivia-Cristiana 14 septembrie 2014

    Oastea Domnului…ce nume frumos pentru adevaratii crestini ! Parintele Marian Marcus impresioneaza pana la lacrimi , harul Domniei sale de a interpreta cantarile , pricesnele , colindele este dat de Dumnezeu , pe care-L slujeste cu atata devotament . Multumim , parinte ! Dumnezeu sa va dea multa , multa sanatate ca sa ne mangaiati sufletele cat mai multi ani ! Cand muzica este in sincretism cu imaginea si poezia , de piatra sa fii si tot vei deveni mai bun, mai bland si doritor sa te indrepti spre adevarata credinta . Oastea Domnului si parintele Marian Marcus au intrat definitiv in sufletul meu . Nu exista o seara ca inainte de culcare sa nu ascult macar o cantare .
    Slavit sa fie Domnul !

Lasă un răspuns