Odată cu explozia informatică, se răstoarnă o mulţime de orânduiri sociale, politice, educaţionale, morale, spirituale…
Având totul la dispozitie doar printr-un „click”, de cele mai multe ori ne aflăm în imposibilitatea gestionării informaţiilor ce dau năvală peste noi, prin acest „click”. Nu mai avem timpul necesar analizării, reflectării, simţirii acestora, că ar fi compatibile cu structura noastră sufletească sau nu, că au menirea să ne întărească omul din noi sau, dimpotrivă, că ne pot prezenta vreo adevarată cale, în cunoaşterea rostului nostru pe acest pământ sau ne conving că veşnicia e doar acum şi aici.
Sigur, nimeni nu poate nega utilitatea informaticii în mersul umanităţii, cum nimeni nu poate nega nici efectele negative imediate şi, cu atât mai puţin se pot evalua, efectele negative, permanente, pe termen lung.
Aş vrea să mă opresc asupra unui argument, de multe ori lăsat în plan secund dar care are o mare, dacă nu fundamentală importanţă, în desfăşurarea întâlnirilor frăţeşti, fie la nivel local, fie pe ţară. Şi care, desigur, este biletul de vizită, afişat de foarte multe ori, inconştient pe internet, lucru ce aruncă o pată murdară pe obrazul Oastei Domnului…
Este vorba despre cântarea de la Oastea Domnului. Sunt foarte mulţi ani de când am tot încercat să înţeleg şi cu mintea, nu doar cu inima, acest gen muzical de exprimare, de ce este ea deosebită de altele şi de ce, mai ales, nu este permis şi – îngăduiţi-mi termenul – poate fi considerat un sacrilegiu, modificarea ei. În primul rând, faptul ca aceste poezii sunt turnate la cea mai înaltă temperatură şi sunt făcute din câteva „aliaje”, nu doar perfect compatibile între ele ci şi imposibil de separat:
- DRAGOSTEA FAŢA DE DUMNEZEU,
- SUFERINŢA ÎNDURATĂ (provocată fie de străini, fie de fraţi)
- DORUL DE VEŞNICIE
toate simţite până în cea mai tainică celulă a existenţei.
Dacă privim cu atenţie în decursul istoriei, observăm că au rămas întipărite în memoria fraţietăţii, doar acele melodii care au centrat din plin, inima poeziei. Restul s-au uitat mai repede decât au fost compuse.
Deci, dacă cel ce vrea să îmbrace muzical un înger al poeziei, nu se ridica la înălţimea înţelegerii acesteia şi nu se coboară, până acolo încât să simtă toate gemetele, zbuciumul, strigătele de durere, speranţa, credinţa, îmbărbătarea ce transpare din ea – acela nu va reuşi niciodată să-i dea haina potrivită. Cu siguranţă, e mult mai bine să nu o facă deloc.
Şi în ce priveşte interpretarea ei, fie că vorbim de cântare solo sau în grup, în adunări sau în studio de înregistrări – lucrurile stau tot la fel.
Atunci, doar atunci, cântarea îşi atinge scopul, când acel sau acei ce o cântă, sunt pătrunşi, mişcaţi de mesajul ei. Doar în acel moment nu mai simţi nevoia să-i mai faci nici un artificiu în plus, ba dimpotrivă, le vei simţi ca o zgârietură pe petalele suave a unui trandafir. Atunci vei înţelege că instrumentul are rolul de a acompania armonios vocea, de a te ajuta să nu pierzi firul muzical, neacoperind flexiunile vocii, nici lacrima ce-ţi face glasul tremurând…
Se observa tot mai des, un iz de duh străin, impropriu, în interpretarea cântării de la Oaste. În aceasta lume imensă a muzicii, fiecare gen muzical exprimă o anumită trăire sufletească, fie a individului, fie a neamului sau categoriei sociale, din care face parte compozitorul.
Creaţia sa, deci, poartă amprenta specifică neamului şi credinţei sale, sau a celor al căror purtător de cuvânt se face. Din aceste considerente, cred că este un gest de maturitate a nu desconsidera sau subaprecia, nici un gen muzical. Putem să-i compătimim, putem să ne rugăm chiar şi pentru cei care se exprima într-un mod [instinctiv, chiar] animalic, prin muzica lor… Dar, înţelegându-le frământările sufleteşti. Iar dacă am ajuns la aceasta conştientizare, vom înţelege bine că nu putem nici împrumuta artificii din alte genuri muzicale, nici modifica cântările noastre, după anumite şabloane. E ca şi cum ai vrea să îmbraci un păstor în haine militare sau invers. Fiecarora le sta bine cu haina lor, nu altfel.
Ca să înţelegem mai bine specificul cântării de la Oastea Domnului, iată ce spune Octavian Goga :
,,Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”
…Şi câte privighetori, din alte ţări şi-ncredinţări, au ascultat şi modificat, DOINA GOLGOTEI noastre…
Ca mai târziu, fratele Traian Dorz să aprofundeze :
,,Cântările noastre cântate plângând
lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzând
de para iubirii – cântările noastre.
Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas
luci-vor pe ceruri ghirlande de stele
iar îngerii Slavei cu tremur în glas
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.
Căntările noastre n-au seamăn şi soţ
în nici o simţire şi limbă şi zare
oricine le-aude s-aprinde şi-n toţi
învie cerească şi sfântă-ncântare.
Venind din al Tainei Ceresc Nehotar
cu-adânc duh de taină fiinţă-nveşmântă,
purtând mierea dulce lăsată de har
foc dulce şi gura şi duhul ce cântă.
Cântările noastre sunt nimb lui Hristos
sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,
sunt tot ce pământul îi dă mai frumos
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.”
Se vede lămurit, că în plămădeala cântării de la Oaste sunt puse: LACRIMA, JERTFA, DRAGOSTEA DE SEMENI ŞI DORUL VEŞNICIEI.
Dacă fraţii şi surorile, mai ales cei tineri, ar vrea să studieze muzica, vor înţelege diferenţele dintre feluritele genuri muzicale şi vor înţelege că muzica de la Oastea Domnului, pe cât pare de simplă înşirată pe portativ, pe atât este profundă, dacă este cântată din tot sufletul.
Şi dacă vor vrea să citească istoria acestor versuri, împletită atât de sublim cu istoria Oastei şi făcând parte, în mod inseparabil, din istoria neamului nostru romanesc şi a credinţei noastre, cu siguranţă vor înţelege acest mare adevăr pe care-l spune poetul: „Cântările noastre n-au seamăn şi soţ/în nici o simţire şi limbă şi zare”.
Îndemnăm pe toţi ce vor vrea să se apropie de cântarea Oastei, dacă nu se simt compatibili cu ea, nici să nu o cânte. Nu e nici voie, nici nevoie. Pot cânta, orice, oriunde, după îndemnul inimii lor dar nu la Oaste.
Iar cei ce se identifica cu ea, e bine să înţeleagă că nu cântă unui om ci Lui Dumnezeu. Iar cum Dumnezeu a dat ce avea mai scump pentru Mântuirea noastră, la fel şi noi să dăm ce avem mai frumos, din noi, spre Slava Numelui Său. Amin.
Daniel Matei – Articol publicat şi în Iisus Biruitorul, nr. 10/27 februarie – 4 martie 2012.
4 Comments