Ziua copilului, pomenită la 1 iunie, nu este o sărbătoare creştină. A fost instituită de oameni, iar oamenii – în special cei dinmediul şcolar – sărbătoresc această zi din dragoste pentru copii.
Domnul Iisus a iubit copiii, iubea felul lor copilăresc de a fi, zburdălnicia lor, sinceritatea, lipsa de prefăcătorie, curăţia lorsufletească, puritatea. El a arătat că doar cei care vor fi ca prunciivor putea moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 18, 3-4; Mc 10,14-15). Copilul mărturiseşte simţirea şi nu o ascunde. De aceeas-a spus că vârsta Împărăţiei celei veşnice este Copilăria.
Copiii sunt prietenii lui Dumnezeu (ca Sfinţii – cf. In 15, 14). Dumnezeu este Iubire, iar copiii – cavaleri ai iubirii divine. În ochii unui copil se vede bucuria vieţii, strălucirea iubirii curate şi împărtăşite (dăruite), nevinovăţia, bunătatea, dorinţa de a fi ţinut în braţe şi de a ţine în braţe. Pe chipul fiecărui copil Îl putem vedea pe Mântuitorul, iar în ochii unui copil ne putem vedea pe noi înşine. „Dacă vrei să vezi Raiul pe acest pământ, scria Dostoievski, trebuie să te uiţi în ochii unui copil.” Ce vrea un copil? Ce l-ar bucura mai mult? Dragostea şi atenţia noastră, cel puţin printr-o simplă îmbrăţişare, căci copilul se naşte cu nevoia de a fi iubit, iar iubirea îl urmăreşte toată viaţa.
Viaţa e un dar… Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că, după căderea în păcat, ca o uşurare a pedepsei, „naşterea de moştenitori a fost pentru ei [protopărinţii] ca cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi”. Dar, totuşi, nemurirea nu va rămânepentru om doar un ideal de neatins, rămas numai la stadiul de mângâiere. Ci aceasta va deveni realitate în „viaţa veacului ce va să fie” (Crezul).
De aceea ni se cere să primim Împărăţia cerurilor în inimă cu neprihănire, inocenţă şi curăţie de suflet, asemănătoare cu acelea ale copilului. Se pare însă că pe prea puţini îi mai preocupă faptul de a fi asemenea pruncilor în ceea ce priveşte neprihănirea. Nu numai noi, maturii, îi putem învăţa ceva pe copiii noştri, ci şi ei ne pot învăţa mai multe decât putem noi bănui. Pe foarte mulţi părinţi îi auzim spunând: Cresc o dată cu copilul meu. Şi totuşi, ne-am făcut mari, avem de toate, dar nu mai ştim să iubim; avem prieteni,dar nu mai ştim să iertăm; avem multe cunoştinţe dobânditela şcoală, dar nu mai ştim să ne comportăm frumos; avem minte,dar nu mai avem credinţă; avem familie, dar cât Îl avem pe Dumnezeu ca Părinte? Acum, că avem braţele mai lungi decât atuncicând eram copii, nu mai îmbrăţişăm. Am putea fi mai fericiţi dacăam încerca să învăţăm ceva şi de la copii.
Adevărata moştenire pe care, ca părinţi, trebuie să o lăsăm copiilor nu este una materială, ci spirituală: bunătate, blândeţe, milostivire, dragoste, curăţie… „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Dar totuşi, azi, copilăria este în pericol…
De aceea părinţii trebuie să-şi ia în serios responsabilitatea lor de părinţi, pentru a-i educa pe copii în temere (conştientizare) de Dumnezeu, în ascultare şi dragoste de Biserică. Fiindcă, ori contribuim sau nu la educaţia unui copil, el tot creşte. Depinde de educaţia dată cum va creşte. Pe el nu-l poţi învinui de consecinţe, dar pe părinţi da. Cu o singură condiţie: dacă copilul nu vrea să asculte de sfaturile bune ale părinţilor, „de aceştia nu mai răspund părinţii, pentru aceştia răspund ei înşişi” (Traian Dorz, Strângeţi fărâmiturile, vol. 1, pg. 293).
Pe tot parcursul vieţii rămânem copii ai lui Dumnezeu. Buni sau răi… „Nimeni nu este bun, decât unul singur: Dumnezeu” (Mt 19, 17). El este Creatorul nostru, Tatăl nostru. Şi dacă ne gândim că părinţii îşi ţin copiii de mână, ca să le fie bine, să ne lăsăm şi noi, ca nişte copii ai Lui, ţinuţi de mână de Dumnezeu, Părintele nostru ceresc. El ne va dărui ca moştenire adevărata viaţă, nemurirea.
Aurel MATEI
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 22 (946) 26 MAI – 1 IUNIE 2014
