Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Crăciunul anului 1946

Crăciunul anului 1946

Crăciunul anului 1946

fr. Ioan Marini împreună cu fr. Traian Dorz

Dintr-o dată, de Crăciunul anului 1946, primii de la Sibiu, din partea fraţilor Titus şi Marini veşti bune: „Am obţinut autorizaţie pentru «Isus Biruitorul». De Crăciun va apărea primul număr. Îl vom numerota în continuarea celui din mai 1945. Trimite ce poţi cât mai urgent”.

Am lăudat pe Domnul cu strigăte de bucurie şi am scris dintr-o dată, cu toată înflăcărarea sufletului:

„Înainte!

Fraţi ostaşi, răsună iară
Goarna luptei sfinte;
Dup-o încercare amară
Glasul Lui ne cheamă iară,
– Pentru Sfânta Slavei Ţară:
Înainte!

 Astăzi sfânta Lui chemare
Este mai fierbinte;
După lunga aşteptare
Soarele din nou răsare.
– Pentru Numele Său Mare:
Înainte!

 După lupta cea trecută,
Mulţi sunt azi morminte,
Dar în lupta începută
Domnul e cu noi, ne-ajută,
Biruinţa nu-i pierdută:
– Înainte!

 La chemarea minunată
Azi luaţi aminte,
Să pornim cu toţii-odată,
Cu-o voinţă ne-nfricată.
Biruinţa-i câştigată:
– Înainte!

 Fiţi viteji, se vede-n faţă
Ţinta luptei sfinte;
Pentru slava ei măreaţă,
Pentru Cer, pentru viaţă,
Pentru tot ce-avem în faţă:
– Înainte!

 Duceţi dar, din nou, fiorul
Nou al luptei sfinte;
Către Cer ne cheamă dorul –
Steagul sus şi, tot poporul,
Cu Iisus Biruitorul:
– Înainte!”

Astfel apărea din nou «Isus Biruitorul» – foaia religioasă pentru popor – de două ori pe lună: la 1 şi 15 ale fiecărei luni. Director – Titus I. Trifa. Redactor resp. – Ioan Marini. Redacţia şi Administraţia în Sibiu, str. Turnului, nr. 9. (…)

Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o tele­gramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav…”

Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.

Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte îndelungate şi grele… Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin, care voise să ne despartă, aruncase pe o clipă o umbră trecătoare.

Acum, în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-o dată la strălucirea pe care i-o dăduse de la început Dumne­zeu şi destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reuşise. Bi­ruise iarăşi duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul…

În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu opt zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.

Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine… Vin cât pot mai repede…”

Am obţinut autorizaţia de plecare… (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: Care a fost „adevăratul motiv” al plecării mele la Sibiu?…)

Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie.

Pe pag. 3 a acestui număr – ultimul scris de fratele Marini – m-a izbit titlul şi scrisul, ca o înştiinţare de moarte:

Dincolo de Poarta cea Tainică… Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9, 27)

Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.

„…O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva ne face să privim spre Poarta cea Tainică, spre care, obişnuit, noi nu prea vrem să privim; spre Poarta cea Tainică – poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: moartea.

Moartea! Ce taină ascunde ea! Câte sforţări de a scăpa de ea! Zadarnic! O lege mai tare decât noi ne ţine în rânduiala ei cu o tărie nedezminţită.

Este rânduit fiecăruia să moară o singură dată!… Vrei, nu vrei, ai să treci pe uşa care duce Dincolo. Când? Aceasta nu o ştii. Cei mai mulţi pleacă atunci când nici nu se gândesc.

Dar unde? Unde mergem? Ce este dincolo de poarta pe care scrie: moartea?

Iată un lucru cu care şi-au bătut capul mii de oameni, mii de ani, fără a putea găsi vreun răspuns mulţumitor pentru conştiinţa lor…

În vremile din urmă oamenii învăţaţi au găsit şi inventat fel de fel de instrumente cu care au cercetat văzduhul, adâncimile pământului, fundul mărilor, tainele sufletului omenesc. N-au găsit însă nici un chip de a pătrunde cu ocheanele lor dincolo de poarta care se numeşte moartea. Aceasta a rămas o taină pentru iscodirea minţii omeneşti.

…Şi, dacă oamenii n-au fost în stare să dezlege această taină, ea n-a rămas ferecată în necunoscut. Un far puternic a luminat taina aceasta; El, Iisus Hristos, a venit de Dincolo şi a fost în măsură să ne spună tot ceea ce trebuie să ştim.

…Iată Cuvântul Său fericit şi mântuitor: «Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă» (Ioan 5, 24).

Ce nădejde fericită pentru sfârşitul credinciosului lui Iisus!”

Cred că aceste lucruri au fost ultimele pe care le-a mai scris fratele Marini. Ciudat, cum presimte omul uneori…

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. II

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!