Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CREDINŢA CARE FOLOSEŞTE

CREDINŢA CARE FOLOSEŞTE

CREDINŢA CARE FOLOSEŞTE

Sfântul Evanghelist Matei, la cap. 17, 14-23, ne înfăţi-şează un tablou interesant în felul lui, când un tată mijloceşte pentru fiul lunatic, spunând Mântuitorului pătimirea-i cum-plită, cum adesea cade în foc sau în apă. Istorisirea o face căzând în genunchi la picioarele Mântuitorului; şi mai spunea că fiul a fost adus de el la ucenicii Lui şi aceştia n-au putut să-l vindece. „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”

Acest fel deosebit de exprimare din partea Mântuitorului pare a fi înduioşător pentru fiul ce pătimea şi o dojană aspră pentru toţi ceilalţi prezenţi. Nici apostolii nu sunt scutiţi, căci credinţa lor, deocamdată, nu era însoţită cu celelalte strădanii care o întovărăşesc şi o întăresc, apropiind-o mai mult de realităţile divine, iar toţi ceilalţi se pare că făceau din credinţă mijlocul de a primi dar şi vindecare în împlinirea dorinţelor fireşti, iar sufleteşte nu făceau un pas măcar. Această constatare rezultă şi din dialogul purtat de Mântuitorul cu apostolii Săi, la întrebarea pusă Lui: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” „Pentru puţina voastră credinţă – le-a răspuns Domnul. Căci adevărat grăiesc vouă, dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”. Apoi precizează: „Căci acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post…” Cu alte cuvinte, credinţa care provoacă minunea trebuie să fie însoţită cu rugăciune şi cu post.

În viaţa noastră, se întâmplă adesea să fim înşelaţi de credinţa ce se reazemă pe om; credem după om, sau cum zice omul: dacă-l cunoaştem de serios, credem spusele lui; dacă-l ştim de mincinos, stăm la îndoială. Mai este şi al treilea fel, când cineva girează pentru cel necunoscut. În împrejurarea aceasta, credem cuvântul celui cunoscut. „Crede-mă – zice omul –, că doară mă cunoşti că-s vrednic de crezare; sunt om aşezat şi cum se cuvine.” Şi poate că chiar atunci este mai mincinos decât oricând. Acest fel de a crede se poate numi încredere nu din convingeri proprii, ci pe cinstea sau vrednicia altuia; şi nu totdeauna acest fel de a crede vine din adevăr, ci de cele mai multe ori duce la falsitate sau credinţe înşelătoare. Nu puţini sunt acei care, bazându-se pe spusele celor ce păreau a fi vrednici de crezare, s-au înecat la un pas de mal, s-au nenorocit şi s-au prăbuşit la un pas de înviere.

La tatăl meu a venit odată un om care, documentat biblic, se silea a-l convinge că credinţa adventiştilor reformişti e cea mai biblică. La scurtă vreme, acesta trecut de la adventişti la penticostali. Iată seriozitatea omului!

În Samaria cercetată de Mântuitorul întâlnim această credinţă, dar verificată (cf. In 4). Locuitorii cetăţii au venit în mare grabă să-L vadă pe Domnul, să-I asculte învăţătura plină de putere şi har, la spusele femeii: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut! Nu cumva Acesta este Hristosul?” Credinţa femeii a pus în mişcare toată cetatea pentru sinceritatea mărturisirii ei. Dacă femeia nu spunea adevărul în felul cum a mărturisit, cine ştie dacă mulţimile veneau să-L vadă pe Iisus? Şi, lipsindu-se de harul acesta, ar fi murit în păcatele lor, necunoscând pe Acela ce, venind în lumea noastră, ne dă pacea cu Dumnezeu şi fericirea cea veşnică. Dar ei, simţind magnetul de atracţie spre cele mărturisite de femeie, au venit deocamdată să cerceteze; şi, venind la Domnul Iisus, ascultându-L, credinţa lor capătă valoare duhovnicească, crezând cuvântul Lui, căci femeia îi chema la Iisus, le recomanda pe „Omul desăvârşit”, pe „Mesia Hristosul” Cel prorocit; nu-i îndemna spre o doctrină oarecare, ci îi conducea spre Mântuitorul. Şi, crezând Cuvân-tul Lui, a zis femeii: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”.

Acest temei al credinţei se capătă ascultând învăţătura, cercetând, primind şi venind la El, intrând în comuniune cu El, avându-L în inimă şi în viaţă, căci El este Lumina lumii şi Mântuitorul ei.

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr 11, 1). Credinţa este încrederea deplină în El şi în ceea ce ne spune prin Cuvântul Lui; şi tot ce spune El este vrednic de crezare, căci El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Dumnezeu Însuşi este Adevărul absolut. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” ne spune El. Domnul vrea mântuirea şi fericirea noastră. Cel ce crede, prin credinţă intră în legătură cu Dumnezeu, asemeni locuitorilor din Samaria, din vremea de atunci, şi, prin ea, se revarsă puteri de la Dumnezeu care luminează, mângâie, sfinţesc şi întăresc. Prin credinţă se restabileşte legătura dintre Dumne-zeu şi om.

Pe mai-marele sinagogii, căruia îi murise fiica, Mântui-torul personal îl întăreşte în credinţă, zicându-i: „Nu te teme, crede numai!” (Mc 5, 36). Iar tatălui cu fiul cel lunatic, ce avea duhul mut şi-l arunca în foc şi-n apă, acela pe care ucenicii Domnului n-au putut să-l vindece, Domnul i-a zis: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede” (Mc 9, 23). Credinţa este fereastra sufletului. Prin ea pătrund înlăuntru lumina şi puterea lui Hristos cu toate darurile duhovniceşti. Şi tatăl, înduioşat pentru copilul ce zăcea bolnav, dar pătruns de o tainică nădejde, răspunse afirmativ: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 20). Mântuitorul, prin această încercare a credinţei lui, a vrut să scoată la iveală şi calitatea ei. Ce legătură desăvârşită între cerinţele Domnului cu cele descoperite nouă în paginile Vechiului Testament, când Dumnezeu încearcă credinţa lui Avraam, vrea să vadă calitatea ei prin jertfirea unicului fiu, ca să-l facă tatăl tuturor credincioşilor, peste veacurile viitoare (cf. Rom 4, 16-17).

La femeia vindecată de scurgerea de sânge, suferindă de doisprezece ani întâlnim o credinţă personală religioasă mântuitoare (cf. Lc 8, 43-48) unică în felul ei. Prin atingerea ei de corpul Mântuitorului, credinţa a provocat minunea în timp neobservat. Un fel de mântuire obţinută tainic. Dar Mântuitorul face ca fapta ei să fie descoperită pentru toţi suferinzii de toate gradele şi nivelele; toţi să ia aminte şi să cunoască că în El se află comorile vieţii veşnice şi tuturor celor ce cred în El li se asigură mântuirea şi viaţa veşnică în dar, dacă stăruie până la capătul acestei vieţi în ea. Darul primit trebuie fructificat, trâmbiţat, făcut de cunoscut pentru Dătătorul şi popularitatea Lui în lume, ca toţi păcătoşii, primind vestea cea bună a iertării, să ia aminte şi să vină la El.

„Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace” sunt cuvintele cu care Mântuitorul a răsplătit-o pentru credinţa ei mare, stăruitoare, statornică şi de neclintit, cuvinte care, în viaţa ei, s-au transformat în realitate divină: pace sufletească, iertare de păcate şi vindecare absolută. Negura neputinţelor trupeşti şi sufleteşti a fost înlăturată prin atingere; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, a făcut din ea un suflet viu, a cărei viaţă pulsează în eternitate.

Peste cel care crede cu adevărat se revarsă din belşug putere divină din izvorul cel nesecat, Iisus Hristos.

„S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere” (Lc 8, 46). Femeia, primind putere divină, nu mai era singură, nu se mai mişca singură, nu lucra singură doar cu puterile ei, nu trăia singură, ci se simţea tot timpul însoţită şi ajutată de puterea lui Dumnezeu. Această părtăşie era fericirea ei, în stare să-i alunge din preajmă-i orice năvală de îndoieli, căci „toate sunt cu putinţă celui ce crede”.

Credinţa este o putere, atunci când temeiul ei este Adevă-rul, când lucrează în dragoste şi este roditoare. Credinţa ne pune în legătură cu Dumnezeu, ne umple cu lumina învăţă-turilor Lui, face să ne toarne din puterea Lui cea fără de margini şi ne pune sub ocrotirea Lui în oricare împrejurare a vieţii ne-am găsi, chiar şi atunci când, după spusele Psalmis-tului, pentru Numele Lui trebuie să trecem prin „valea umbrei morţii”.

Credinţa poate face minuni, dar credinţa noastră nu se întemeiază pe minuni, ci pe Acela care face minuni printre noi, Domnul Iisus Hristos. Credinţa al cărei temei este minu-nea este o credinţă falsă, înşelătoare. Cea mai minunată lucrare a credinţei este aceea că, prin ea, se stabileşte legătura dintre Dumnezeu şi om, că Dumnezeul cel Necuprins sălăşlu-ieşte în cuprinsul mărginit al inimilor noastre, când credinţa lucrează în dragoste şi prin rugăciune Îl coboară pe Dumne-zeu la noi, în noi şi pe câmpul de lucru al Evangheliei.

Cunoaştem că suntem întemeiaţi pe credinţa cea adevă-rată când viaţa ce altădată o petreceam în părtăşia poftelor, a plăcerilor şi păcatelor s-a schimbat şi în noi s-a instaurat omul cel nou, după voia lui Dumnezeu, iar mărturisirea şi lucrarea noastră în câmpul Evangheliei nu este alta, deosebită de aceea care s-a dat Sfinţilor o dată pentru totdeauna.

Chiar dacă am face parte din cea mai înflăcărată adunare, sau din cea mai veche religie, în care se fac cele mai multe minuni, şi am figura pe prima pagină a registrului de cult, dacă viaţa ni-i încărcată cu patimi nebiruite prin harul Domnului, şi nu ne-am dus cu păcatele să le îngenunchem la Crucea Domnului Iisus, credinţa ce ni se pare că o avem se va numi falsă, căci „după cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2, 26).

Să nu ne bazăm pe minuni, sau să ne întemeiem credinţa pe minuni, ca nu cumva, trecând prin tunelurile întunecoase, când nu se mai văd minuni, să ne pierdem, să ne rătăcim în necunoscut.

Credinţa cea adevărată se întemeiază pe puterea Învierii, pe Cuvântul Domnului, spus şi mărturisit de toţi sfinţii Lui din toate veacurile, pe puterea divină ce se capătă prin credinţă. Această credinţă încercată nu poate fi clătinată, nici îndoielnică, pentru puterea ce o are din El, nu umblă singură, ci numai sub călăuzirea Domnului.

Cel ce prin credinţă sinceră şi adevărată s-a atins de El, are puteri din El, umblă în lumina Lui şi biruieşte răul cu binele. Iar cel ce biruieşte va primi din mâna Lui cununa şi slava promise.

Dragul meu, tu ce fel de credinţă ai? Ţi-ai pus vreodată această întrebare?

Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!