Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Credinţa sănătoasă!…

Credinţa sănătoasă!…

Credinţa sănătoasă!…

Apostolul Pavel îl îndemna pe Timotei, la alegerea prezbiterilor în Biserică: „Să fie sănătoşi în credinţă!” Numai astfel de oameni vor putea fi prezbiteri, adică lucrători împreună cu Dumnezeu: cei care au o credinţă sănătoasă!

Credinţa sănătoasă!… Sunt şi credinţe bolnave? Da, fraţii mei, sunt! Sunt oameni cu credinţe bolnave! Cu credinţe false! Nu vedeţi? Priviţi!

Îmi spunea cineva odată: „Copiii noştri au fost duşi şi li s-au luat nişte analize, li s-au făcut nişte injecţii şi apoi au fost rechemaţi iarăşi la control. Dacă li se roşea partea unde li s-a făcut injecţia, doctorii puteau constata dacă au în corpul lor microbul T.B.C. Dacă oamenii au puterea aceasta de a vedea pe mădulare dacă există vreo boală sau nu… şi în Biserica Domnului lucrurile stau tot aşa. Să veghem, ca să nu fie microbul păcatului strecurat în adunările noastre, ca să nu dea lăstari de amărăciune. Lăstari de amărăciune care întinează tot corpul. Lăstari de amărăciune care-l întinează şi pe alţii! Şi spune Sfântul Apostol Pavel: „Să nu dea cumva lăstari de amărăciune şi mulţi să fie întristaţi şi întinaţi”. Deci printr-un lăstar de amărăciune, printr-un mădular bolnav al Corpului lui Hristos, mulţi se întinează. Mulţi cad şi mulţi se pierd!… Mulţi îşi permit lucruri pe care Evanghelia nu le permite. Ei însă le fac liniştiţi…

Când Domnul Iisus a vorbit cu omul acesta care nu avea vedere clară, limpede, a pus din nou mâinile peste el, spunându-i: „Uită-te ţintă!” Şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Să ascultăm cu atenţie citatul acesta: „Atunci Iisus l-a trimis acasă”. Unde locuia orbul? Unde? În Betsaida! Domnul, după ce îl vindecă, îi spune: „Acum du-te acasă”. Dar i-a mai zis următorul lucru, care ne poate pune în altă încurcătură. I-a zis: „Să nu intri în sat”. Dar casa omului era în sat! Cum să meargă acasă?

„Du-te acasă, dar să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva din sat”. Iată că reiese adevărul acesta: că sat, cetate, simbolizează lumea, păcatul. „Du-te acasă, dar să nu intri în sat”. Du-te acasă, dar să nu intri în lume. Du-te la casa ta, dar să nu iubeşti lumea şi să nu mai intri în lume după ce ai primit vindecarea din partea Domnului. Să nu spui nimănui ce ţi-a făcut Domnul. Unde să nu spună nimănui? În cetate! Şi de ce să nu spună? Pentru că Betsaida a fost o cetate despre care Domnul a spus: „Vai de tine, Betsaida!”

Vai de tine, cetate! Nu cetatea era de vină, ci oamenii din cetate, doar ei şi faptele lor reprezentau cetatea. Dar la cei din cetate, la cei din lume, să nu le spună. De multe ori se face o greşeală: se vorbeşte unde nu trebuie vorbit. Mântuitorul a spus un cuvânt foarte important, în care zice aşa: „Tatăl, Care M‑a trimis, M-a învăţat ce să vorbesc şi cum să spun”. Deci nu e totuna să ştii ce să vorbeşti şi cum să spui sau să vorbeşti şi tu numai să fie vorbit, să spui numai să fie spus.

Notaţi-vă citatul acesta, îndeosebi fraţii lucrători, şi studiaţi-l. E un lucru de mare însemnătate să ştii totdeauna ce să vorbeşti şi când să spui.

Deci, Domnul îi spune: „Să nu intri în sat, nici să nu spui cuiva ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. Fraţii mei dragi, Domnul, după ce ne-a vindecat pe noi, nu ne-a mai dat voie să intrăm în sat, adică în lume.

„Nu mai iubiţi nici lumea şi nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea sau lucrurile din lume, dragostea Tatălui nu poate rămâne în el.”

Domnul ne-a scos pe noi din lume, ne-a luat de mână şi ne-a scos pe noi afară din lume şi apoi ne-a vindecat afară din lume, afară din cetate. Acolo ne-a vindecat, acolo ne-a spălat rănile, acolo ne-a pus în pace, acolo ne-a lăsat în libertate, ne-a dat slobozenia adevărată, care este de la El, primită de noi.

Eu v-aş pune o întrebare, la care să-şi răspundă fiecare pentru el însuşi: Ieşit-am noi din lume sau încă mai trăim în lume? Cercetaţi-vă fiecare: avem o dragoste naturală sau o dragoste prefăcută? O dragoste prefăcută este o povară pentru Biserica lui Dumnezeu. De ce să nu fie întreagă, curată şi naturală? De ce să nu fim curaţi la suflet? Cum ne-am simţi noi să fim „proteze” sau „schele” la Trupul lui Hristos, la Biserica Lui cea Vie? E-o povară pentru tine, e-o povară pentru Biserică!

De ce să nu fim oameni curaţi la suflet? De ce? Cât rău ne aduce nouă a nu ieşi încă din lume! A trăi încă în păcate ascunse în lume! E-o povară nespus de mare pentru tine şi pentru Biserica Domnului. Pentru că acolo unde sunt păcate ascunse e împiedicată Lucrarea lui Dumnezeu. Acolo Duhul nu mai poate lucra. Acolo sunt suflete reci, acolo numărul credincioşilor scade mereu. Sufletele pleacă din adunare neîntărite cu Cuvântul lui Dumnezeu, pleacă nemângâiate, pleacă aproape plângând din adunare, pleacă oamenii goi din adunare şi ne mirăm data viitoare că nu mai vin. În adunările noastre, fraţilor, sau în adunările lui Dumnezeu să le vestim aşa ca să înţeleagă: nu este permis niciodată ca să plece cineva jignit. Am găsit undeva, departe, departe, în celălalt colţ al ţării… după ce a fost o adunare de lacrimi, că plângeau cu toţii în hohote, un frate a spus: „Frate, de trei ani de zile noi n-am mai avut aşa adunare”… Plecau fraţii jigniţi, plecau fraţii certaţi, plecau fraţii supăraţi de aşa de multă vreme… Aceasta a fost pentru ei o adunare liniştită, cu pace, în care Domnul a putut să lucreze.

Mai trebuie lumină şi pentru frăţiile voastre. Ce trist este să plece cineva cu ochii plânşi din faţa Domnului! Plângi într-adevăr în faţa lui Dumnezeu, dar şi plânsul e de mai multe feluri:

Plângi din dragoste pentru Dumnezeu. Mi-aduc aminte că un frate de-al nostru spunea odată: „Am câştigat la loz în plic o maşină şi am plâns o săptămână şi nu ştiam de ce plâng. Nu mai puteam de plâns. N-am plâns de durere, am plâns de bucurie…” În adunări se plânge? Aici se plânge de bucurie, de recunoştinţă că Domnul Iisus a murit pentru noi, ne-a spălat, ne-a sfinţit şi ne-a primit şi pe noi.

Apoi sunt lacrimi în care omul plânge de durere. Fie că a fost jignit şi iese de la adunare şi nu a putut să-şi vindece rana, fiindcă nu a fost păstrat Domnul şi El nu a rămas până la sfârşit în mijlocul adunării. Noi Îl chemăm pe Domnul şi avem făgăduinţa Lui: „Oriunde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu”. Dar dacă noi n-avem o purtare cuviincioasă, Domnul pleacă de la noi şi ne lasă singuri. Atunci rezultatul este că sufletele scad, sunt reci şi stau tot mai puţin şi fugitiv, că Domnul nu mai este de faţă, iar sufletele nu mai cresc. Unde Domnul nu este de faţă, nu se poate înainta bine. Unde Domnul e de faţă şi adunarea şi lucrătorii stau în mâna Domnului, şi El lucrează în toţi. Şi atâta vreme cât un lucrător nu este un sfeşnic înaintea Domnului – cum a văzut Ioan în Apocalipsa (capitolul 1) pe Fiul Omului cu o haină albă până la picioare, încins cu un brâu de aur şi în mână cu şapte stele, plimbându-Se prin mijlocul a şapte sfeşnice… cât stelele acestea nu sunt în mâna Domnului, adunările nu cresc; adunările sunt tot mai reci, tot mai slăbite, tot mai de neînchipuit. Şi scopul nostru este, fraţii mei, tocmai acesta, ca din adunările noastre să facem focare de lumină. Să vină fraţii plini de dragoste, să aştepte cu dor noua întâlnire, noua adunare, care se va fixa din nou, ca Domnul să ne descopere din nou tainele Voii Sale. Aici trebuie să contribuim cu toţii în rugăciunile noastre. Să nu fie rugăciune în care să nu ne rugăm pentru Lucrare, pentru binele duhovnicesc. Să ne rugăm pentru Lucrare, să ne rugăm pentru fraţi. Nu-i nevoie să le pomenim numele, dar să-L rugăm pe Dumnezeu ca Duhul Său să fie pururea cu noi toţi.

Eu m-am întrebat de multe ori: „Doamne, oare din primele secole, din primele veacuri, până la mărturisire, când s-a stabilit învăţătura Bisericii noastre, câte descoperiri n-au fost prin marii dascăli, care au rămas până astăzi… Mă întreb de atâtea ori: oare ce s-a întâmplat că, aşa ca şi în secolul al treilea, Biblia este tot în lanţuri? Este răspândită credinţa că e păcat să citeşti în Biblie. Biblia nu este în popor! N-a avut Duhul Sfânt să mai descopere nimic, din secolul al III-lea până azi? De ce am fost aşa de străini de Cuvântul lui Dumnezeu? N-a mai avut să ne descopere nimic? Ne-a descoperit totul? Dumnezeu este ca soarele, permanent dăruieşte lumină şi căldură. Dacă Soarele-Dumnezeu răspândeşte continuu lumină şi căldură, atunci cum am rămas noi aşa de înapoiaţi faţă de lucrarea lui Dumnezeu? Cum stăm cu cercetarea fraţilor? Ne doare de multe ori. Am cercetat atâţia fraţi şi atâtea adunări… am căutat cât am putut să le ridicăm, dar pe multe, după ani de zile, tot acolo le-am găsit. Stau în umbră, se înflăcărează puţin în adunare, dar unde-i laşi, tot acolo îi găseşti. E la fel şi în adunările noastre? Numărul nu mai creşte şi mereu auzi plângând: „Frate, vino şi la noi, că uite ce s-a întâmplat iar…”

Cât de mult ne doare lucrul acesta! Sunt atâtea locuri unde ar trebuie să se facă evanghelizare, să se facă cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, că vin atâtea veşti triste: „Frate, vino la noi, că uite ce s-a întâmplat…”

Sfântul Apostol Pavel răspunde unor astfel de oameni: „Voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi nevoie iarăşi de lapte. Aveţi nevoie de cineva care să vă înveţe cele dintâi adevăruri începătoare ale Evangheliei.” Ce-aţi uitat? Un copil se hrăneşte cu lapte! Omul mare se hrăneşte cu bucate tari. El cunoaşte, fraţii mei dragi. Şi cu durere spunem lucrul acesta, în atâtea locuri am întâmpinat greutăţile acestea. Şi e atâta vreme trecută!… Să ştiţi că astfel de adunări împiedică şi înaintarea Evangheliei în suflete. Stinge şi duhul adunării, şi al fraţilor noştri. Nu vedeţi câtă amărăciune? Fraţii noştri dragi, unii mereu fug cu câte o veste tristă la fraţi, să le mai amărască inima, că nu-i destul de amărâtă… Se grăbesc să ducă o veste despre un frate, să ducă o veste rea despre o adunare, despre o familie… Şi-apoi până la sfârşit să-i umple de amărăciune. De ce să amărâm inima fraţilor noştri? Ne pare rău de ei? Dar de ce să amărâm inima Domnului cu astfel de stări? Să ştiţi, fraţii mei şi surorilor: atâta vreme cât se întâmplă astfel de stări între noi, toţi ne avem partea noastră de vină. Eu mă condamn pe mine totdeauna – şi să nu mă lase Domnul ca să nu mă condamn – ori de câte ori aud de o cădere sau de o slăbiciune din vreo adunare. Da, aici e şi partea mea de vină; şi eu sunt vinovat aici. N-am vegheat cât a trebuit! N-am stăruit asupra Cuvântului. Fraţii n-au fost hrăniţi cum trebuia. Fiecare, cei care aveţi copii, vă bucuraţi când vedeţi că au poftă de mâncare, când se dezvoltă, când cresc… vă bucuraţi nespus de mult. Spunea un frate (vi l-am arătat la nuntă) că are şaptesprezece copii şi zicea: „De câte ori, când vin copiii de la şcoală, n-am ce să le pun de mâncare… N-am ce… Copiii se uită pe masă… nu-i nimica… Se uită peste tot… nu-i nimica. Se apucă de lecţii şi de multe ori cu lacrimi în ochi se apucă să înveţe. Seara şi înainte de culcare iar se uită copilaşii pe masă… Tot nimica… nici un fel de mâncare. Se duc şi se culcă. Când am ceva de mâncare, eu nu pot mânca. Mă uit la ei cu câtă dragoste mănâncă şi eu mă satur de pofta cu care mănâncă ei.” Aşa-i părintele!

Oare-n adunările noastre, fraţii noştri dragi, fraţilor lucrători, nu trebuie să fim ca nişte părinţi, să ne bucurăm de dorinţa fraţilor, de foamea fraţilor, de pofta cu care ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu? Am stat de vorbă o dată cu cineva şi am zis aşa: „Fraţilor lucrători, când veniţi la adunare, uitaţi-vă peste adunare. Fiecare faţă spune ceva. Priveşte-l în faţă pe fiecare şi vezi ce-ţi spune faţa lui: ori întristare şi amărăciune, ori bucurie… Ori un zâmbet fericit, ori o stare de amărăciune… Numai atunci poţi să ai linişte, când vezi pe faţa fiecăruia un zâmbet de bucurie, de mulţumire sufletească. Poţi să te pui la masă ca să te hrăneşti când ştii că copilul tău este flămând, e gol, e-n suferinţă? Poţi tu să ai linişte?

Când veniţi la adunare, fraţilor lucrători, puneţi mare preţ pe aceste comori. Aşa spune Domnul: „Cine se atinge de unşii Mei se atinge de lumina ochilor Mei; ei sunt o comoară deosebită pentru Mine”. Deci, fraţilor dragi, o comoară deosebită a Lui, Dumnezeu a încredinţat-o în mâinile frăţiilor voastre. V-a încredinţat această comoară – aveţi datoria s-o păstraţi. Ştiţi că tocmai comoara asta o caută vrăjmaşul să v-o fure? Căutaţi comoara aceasta cu scumpătate. Puneţi-vă pe inimă creşterea duhovnicească a fraţilor.

din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *