În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Deschidem Biblia, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, [şi citim] din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, din capitolul 2, începând cu versetul 1: „Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în Care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare. Căci măcar că sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul sunt cu voi şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos. Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, Care este capul oricărei domnii şi stăpâniri”.
Fraţilor şi surorilor! Poate unora dintre dumneavoastră care nu aţi mai luat parte la o astfel de nuntă să vă fie cu mirare… căci, de fapt, în lume aşa s-a obişnuit, ca nunţile să se facă cu petrecere, adică cu băutură, cu muzică, cu horă… Dar toate acestea lipsesc de aici, de la această nuntă. Şi de aceea, zic, poate să vă fie cu mirare.
Vreau să spun că la început n-a fost aşa cum se petrec acuma nunţile, ci aşa cum vedeţi în seara aceasta această nuntă. La început, când Domnul Iisus i-a trimis pe apostolii Săi şi a luat fiinţă Biserica, toate lucrurile erau curate, erau sfinte, erau făcute după voia lui Dumnezeu; spre înălţare sufletească, zidire sufletească şi bucurie duhovnicească. Şi actul de la botezul copilului, şi căsătoriile, şi toate actele care se săvârşesc în viaţa unui om se făceau cu Cuvântul lui Dumnezeu, se făceau cu rugăciune, se făceau spre slava lui Dumnezeu, spre bucuria şi zidirea sufletească a tuturora.
Dar, pe parcurs, lucrurile n-au rămas aşa. Au pătruns printre creştini duhuri înşelătoare, care au început să-i atragă pe oameni de la Evanghelia curată a Domnului, de la frumosul trai creştinesc, plăcut lui Dumnezeu, spre păcat, după obiceiurile păgâneşti. De aceea Sfântul Apostol Pavel le spune aici fraţilor din Colose (Colose era o localitate apropiată de Laodicea din Asia Mică, din Turcia de astăzi): „Vreau să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei ce nu mi-au văzut faţa în trup”. Căci cu Cuvântul lui Dumnezeu este aşa ca şi cu o sămânţă semănată pe un ogor sau în grădină: săpăm adânc, greblăm, pregătim pământul şi punem sămânţa; dar nu lăsăm numai aşa şi venim numai să culegem rodul. Ci avem grijă ca să păzim pământul acela, grădina aceea. Sămânţa răsare, dar ies şi buruieni; ies şi spini, şi pălămidă, care trebuie tăiată, trebuie smulsă, ca să rămână sămânţa curată. Pot să vină şi păsări, pot să vină şi animale care să poată să strice grădina noastră. De aceea, [în ce priveşte] Cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel a dus o mare muncă pentru semănarea lui şi o mare luptă pentru păstrarea curată a Bisericii, a ogorului sfânt, a sufletelor creştinilor. De aceea spune: „Vreau să ştiţi…”. De aceea este scris cuvântul acesta, pentru că nici noi, ca creştini, nu trebuie să fim nepăsători faţă de Biserica noastră strămoşească, faţă de învăţătura părinţilor noştri sfinţi de la început. Ci trebuie să cunoaştem şi noi istoria noastră: de unde a pornit Biserica, ce a întâmpinat; şi astfel să fim şi noi părtaşi, prin Duhul, cu înaintaşii noştri. Ca astfel, şi prezentul să fie binecuvântat ca cel din vremea lor, şi viitorul să fie asigurat pentru copiii şi urmaşii noştri.
De aceea este nepăsare lucrul acesta, când cineva nu se interesează de lucrurile duhovniceşti, de învăţătura dreaptă, ca s-o cunoască. Căci la început, în Biserica noastră, învăţătura a fost curată. Curată este şi acuma – căci nu s-a schimbat, aceeaşi a rămas. S-a schimbat viaţa noastră, căci ne-am îndepărtat de Domnul Iisus, ne-am îndepărtat de învăţătura curată. Şi atunci s-a schimbat şi viaţa noastră: din bine, s-a schimbat în rău. Şi din rău merge în mai rău, dacă noi nu ne întoarcem la Dumnezeu pentru primenirea vieţii noastre, pentru naşterea noastră din nou, pentru aducerea noastră în starea plăcută lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel, care a semănat Cuvântul lui Dumnezeu în aceste localităţi, ducea o luptă şi voia ca această luptă să fie cunoscută şi de fraţi, şi de creştini. Pentru ca şi ei să ia parte la această luptă. Că aşa a fost la început: când a luat fiinţă Biserica, fiecare frate, fiecare soră, fiecare membru al ei era un lucrător viu, curat şi sfânt în ogorul Domnului. Citind Faptele Apostolilor şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vedem lucrul acesta. Căci nu numai păstorii aveau datoria aceasta de a învăţa, de a sfătui şi de a călăuzi norodul; ci aveau partea aceasta şi fraţii, şi surorile chiar, cum spune Sfântul Apostol Pavel către Timotei şi către Tit: că femeile bătrâne trebuie să fie treze, să fie… aşa şi aşa… să le înveţe pe cele tinere, pentru că cele bătrâne au cunoscut viaţa, au experienţa ei, pe când cele tinere nu o au. De aceea cele bătrâne au datoria aceasta, ca şi cele tinere să înveţe.
Deci vedeţi, aşa era împletită de armonios munca la începutul Bisericii şi pe parcurs, multă vreme. Şi, pentru că era aşa de frumos şi de curat împreunată munca păstorilor cu a păstoriţilor, lucrurile erau frumoase, erau binecuvântate de Dumnezeu. Iar Domnul, privind, putea să Se bucure de creştinii Săi.
Dar, pe parcurs – cum am spus – a slăbit râvna, aşa cum spunea Părintele Iosif. A slăbit duhul creştinilor. Şi au neglijat partea aceasta duhovnicească. S-au ocupat mai mult de partea materială. Şi neglijând partea duhovnicească (sau partea „Mariei”, cum spunem noi), neglijând rugăciunea, neglijând cercetarea Bisericii, adunarea, cercetarea Sfintelor Scripturi, viaţa duhovnicească a scăzut. A ajuns la un nivel foarte jos, încât Sfântul Apostol Pavel spune că trebuie să ducă această luptă mare, această luptă grea. Când a scris el Epistola aceasta către Coloseni era în primul veac; în jurul anului 60. Şi-apoi să vedeţi mai târziu, că în Biserica din Laodicea, unii au ajuns într-o stare foarte tristă, după cum spune apoi, mai târziu, Sfântul Apostol Ioan, când scrie, [în Apocalipsa], epistola aceea, a şaptea, către Biserica din Laodicea, spunând [îngerului acelei Biserici]: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”. Adică trăia doar cu trupul, viaţa trupească, dar viaţa duhovnicească îi era moartă. Nu era [acolo] nici cântare în familie, nu era nici rugăciune împreună cu copiii şi cu familia, nu era nici cercetarea Cuvântului în familie. Căci aşa trebuie să fie! Nu numai la adunare să citim noi sau alţii să citească şi noi să ascultăm. Ci trebuie şi-n familia noastră să continue lucrul pe care-l vedem la adunare. Împreună cu copiii, cu familia, cu părinţii… citeşte unul, explică un cuvânt… se roagă împreună, cântă împreună…
Aşa era viaţa creştină la început. Şi această viaţă este binecuvântată. Aceasta progresează. Şi cei ce trăiesc aşa sunt o binecuvântare pentru societate. Pentru că societatea are nevoie de oameni credincioşi lui Dumnezeu. Căci omul credincios lui Dumnezeu este cinstit în lucrul lui; nu înstrăinează lucrurile date lui spre administrare sau spre păstrare; nu ia ce nu este al lui şi se mulţumeşte cu dreptul care i se cuvine. Şi atunci şi societatea merge bine, şi societatea este ridicată, şi oamenii pot trăi în pace, în armonie, în înţelegere. Dar, dacă nu sunt cinstiţi, atunci, de bună seamă, unul îl înşală pe celălalt; celălalt caută să se răzbune – şi atunci viaţa devine grea, după cum spune Sfântul Apostol Pavel către Timotei, că: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele”. De ce vor fi vremuri grele? Pentru că oamenii sunt necinstiţi. Nu-L iubesc pe Dumnezeu; şi nu caută să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu.
Deci vedeţi, cam aceasta era starea de lucruri şi din vremea aceea, mai ales în Biserica din Laodicea. Şi Sfântul Pavel trebuia să ducă această muncă uriaşă. Şi vedeţi, la toate aceste păcate, slăbiciuni, nepăsare, somn sufletesc, el aduce şi mijlocul prin care poate fi salvat un suflet, poate fi salvată o familie, poate fi salvată societatea. Un popor întreg poate fi salvat.
Aduceţi-vă aminte din cele citite în istorie că au năvălit popoare barbare peste pământul ţării noastre şi peste poporul nostru în vechime. Erau sălbatici, crescuţi prin stepele din Mongolia. Aşa erau ei. Ar fi trebuit să meargă misionari de-aici la ei, ca să le vestească Evanghelia. Dar, pentru că nu s-au dus, au venit ei cu sabia şi cu focul… ca să caute Evanghelia, să-L caute pe Hristos. Şi, după ce s-au încreştinat, au devenit oameni [civilizaţi] şi ei. S-a schimbat viaţa lor. S-au statornicit într-un loc şi au devenit oameni noi, popoare noi, care trăiesc şi astăzi încă primprejurul ţării noastre.
Deci aşa, dragii mei!
Dar, pentru ca să nu lungim vorbirea, să ne-ntoarcem la vremea noastră. Nu este o noutate adunarea; nu este o noutate nunta aşa cum o vedem [pe aceasta], în felul acesta. La început aşa a fost în Biserica noastră: păstorul cu toţi păstoriţii împreună. Dar a slăbit duhul, cum am spus, şi râvna creştinilor. Şi iată că Dumnezeu ne-a iubit pe noi aşa de mult, neamul nostru, poporul nostru, care de la naşterea lui în lumea aceasta s-a născut şi duhovniceşte şi care are ca strămoşi nişte părinţi aşa de binecuvântaţi de Dumnezeu, oameni care, din Imperiul Roman, au fost aduşi cu domiciliu obligatoriu în Dacia. Au fost socotiţi răufăcători, periculoşi pentru Imperiul Roman, dar erau cei mai zeloşi şi cei mai credincioşi. Au fost gata să renunţe la casele lor, la pământul lor, la patria lor, să fie duşi pe un pământ străin, dar să nu se despartă de Hristos şi de Evanghelia Sa.
Şi Dumnezeu a trecut poporul nostru prin mari necazuri. L-a trecut prin foc, să-l curăţească. Căci focul nu este spre pierzarea cuiva. Focul arde numai gunoiul, arde paiele, arde ce este bun de ars, dar ceea ce este curat curăţeşte. Şi dacă este aur şi-i amestecat cu gunoi, arde gunoiul şi rămâne aurul. Rămâne ce este bun; rămâne ce este de preţ, ce este de valoare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor chiar. (…)
fragment din vorbirea fratelui Arcadie Nistor la nunta de la Vulcana-Pandele – 31 august 1985
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 3
