Oastea Domnului

Creștinismul românesc în fața realităților de azi

Suntem un popor născut creștin. Cucerirea spirituală a Daciei a început înainte de cucerirea ei teritorială. Cunoaștem anii când ne-au cucerit romanii, dar un an al încreștinării noastre, cum îl cunosc alte popoare europene pe al lor, noi, românii, nu-l cunoaștem. Apoi, după Dacia Felix (Dacia Fericită), a urmat o perioadă de o mie de ani în care ne-au călcat năvălitorii, dând ținuturilor noastre numele lor sau alte denumiri, dar noi am rămas ceea ce suntem și azi: români creștini.

Un cărturar francez, Ferdinand Lot, prin al patrulea deceniu al secolului trecut, cunoscător profund al perioadei Evului Mediu timpuriu, a denumit, într-o lucrare a sa, poporul român „o enigmă a istoriei”. Apele învolburate ale acesteia s-au revărsat tumultuoase peste populația creștină ce trăia între Tisa și Nistru; ele însă au trecut, dar pietrele – populația daco-romană – a rămas să-și ducă mai departe istoria pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o. Această istorie zbuciumată i-a dat poporului nostru o blândețe, o bunătate și o înțelepciune care l-au făcut să treacă biruitor prin toate vicisitudinile istoriei și să-și găsească, în epoca modernă a popoarelor din sud-estul Europei, locul pe care-l merită.

Secretul dăinuirii noastre, în ciuda unei istorii nedrepte și ostile, a constat și constă în credința noastră în Dumnezeu. Credința a fost catalizatorul care ne-a echilibrat și ne-a dat putere să ne ridicăm deasupra valurilor neprielnice și amenințătoare, biruindu-le prin Biserica Domnului Iisus Hristos – corabia mântuirii noastre. Nici popoarele năvălitoare ce ne-au bântuit un mileniu, nici năvala tumultuoasă a urmașilor biblicei Agar, nici peltica iazmă a Fanarului, nici ursul moschicesc care ne-a schilodit în brațele lui blânde mai bine de patru decenii, nici acvila blondă scăldată de apele Rhinului n-au putut să ne înfrângă credința noastră în Iisus Hristos și Biserica Lui. Astfel, am trecut biruitori hotarul celui de al III-Iea mileniu, rămânând același binecuvântat popor creștin și aceeași națiune creștină.

Dar, în vremurile de azi ale începutului sfârșitului tuturor lucrurilor, diavolul, înfrânt odinioară în pustia Carantaniei de către Mântuitorul lumii, încearcă o altă strategie de luptă pentru a-l rupe pe bietul om de Iisus Hristos, de Împărăția Lui și de Biserică. Progresele lumii moderne vor să ne convingă că fericirea și împlinirea tuturor idealurilor noastre pot avea loc doar aici, în lumea în care trăim. Dumnezeu, cred unii oameni de azi, există, dar, probabil, undeva sus de tot și nu Se amestecă în treburile noastre. El Își vede de cerul și de lumile Lui. Frumusețea diavolului, cu amăgitorul „rai terestru”, azi atât de ispititor pentru unii, ne apare însă ca o minciună poleită cu false culori, când vedem clar cele ce se petrec sub ochii noștri: crime, nedreptăți de tot felul și o multime de orori în „cea mai bună și fericită lume din toate lumile posibile … ”, oameni care trăiesc doar pentru pântece și anexele sale… , lăcuste care, vorba poetului german Goethe, se desprind o clipă de pământ, pentru ca s-o sfârșească tot în noroaiele lui amăgindu-se că își împlinesc astfel și nevoile spirituale…

Și așa, pe când mă gândeam întristat și îngrijorat la toate acestea, mi-a picat în mână, printr-o fericită întâmplare, culegerea de poezii populare a marelui iubitor de frumos și adevăr, poetul și filozoful Lucian Blaga. Și, răsfoind-o, ochii mi-au căzut peste o perlă între perle, poezia «Negrule cireșule». Aceasta mi-a înseninat sufletul și mi l-a umplut de putere. Iat-o: „Negrule cireșule, / Gândul rău te-mprejmuie, / Jinduiesc în miez de noapte / Guri flămânde, taine coapte”. Acestea constată poetul îngrijorat; dar cireșul, binecuvântat cu roade, îi răspunde, risipindu-i îngrijorările: Las’ să vină să culeagă, / Vara mea rămâne-ntreagă; / Stelele deasupra mea / Nimeni nu mi le-a fura!”. Într-adevăr, de e vremea bună sau rea, cireșul își pârguiește tainele sale coapte, oferindu-le cu nerostită dărnicie și bucurie oricui întinde mâinile să i le culeagă. Fericiți aceia care simt în suflet recunoștința pentru Făcătorul lor, păzindu-l chipul sfânt și în aceste taine vegetale. Biserica lui Hristos, de mai bine de două mii de ani, oferă cu dărnicie tuturora Tainele sale mântuitoare care țâșnesc în veșnicie…

Apoi gândul, aprins de acești stropi de adevăr și frumusețe, m-a purtat spre îndemnurile sfinte ale poetului Alexandru Vlahuță: „Iar ca să trăiești în pace / Nimic lumii să nu-i cei, / Binele te-nvată-a-l face / Ca albina mierea ei” (Sfântă muncă).

Noi, românii creștini, știm, de mai bine de două mii de ani, că numai din grădinile Bisericii bune și străbune vom putea da lumii occidentale în care intrăm în anul ce vine roadele Iubirii, ale Adevărului și ale Frumosului.

Aceștia suntem: un popor și o țară de creștini și așa vrem să ne înfățișăm și înaintea Dreptului Judecător la Marea Judecată a tuturor popoarelor.

Iisus Biruitorul, nr. 48/2006

 

Sursa: Cruce și Înviere / Gheorghe Precupescu / Oastea Domnului -Sibiu, 2008