Legământul cu Domnul a venit în viaţa lui Cristian în ziua de 22 aprilie a acelui an neuitat.
Presimţeam despărţirea noastră apropiată şi doream ca aceasta să nu vină înainte de predarea lui în întregime şi cu legământ lui Iisus Hristos Domnul, pentru a fi sigur de mântuirea sufletului său.
În ziua aceea stăteam amândoi unul lângă altul, proptiţi cu spatele la peretele călduţ al barăcii, cu ochii închişi şi cu faţa spre soarele care ne mângâia toată fiinţa. Îl întreb:
– Cristian, spune-mi tu, care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?
– Până astăzi, îmi zise el oftând cu întristare, eu nu-mi aduc aminte să fi avut nici o zi despre care să pot spune că a fost fericită. Dar tu ai avut o astfel de zi? Şi dacă da, spune-mi care şi cum a fost.
– O, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea mai dintâi zi fericită din viaţa mea a fost ziua legământului meu cu Dumnezeu. N-am să uit niciodată ziua aceea.
– Povesteşte-mi-o cum a fost.
Şi i-am povestit atunci şi lui, cum v-am povestit şi vouă, acea zi de 8 iunie 1930. Ziua Rusaliilor neuitate, ziua rugăciunii şi lacrimilor mele de atunci, a întâlnirii mele cu Hristos, a transformării cereşti care s-a petrecut cu mine şi în mine în ceasul acela. A cerului deschis şi strălucit în care am fost atunci şi în care mă străduiesc să rămân sufleteşte până când voi ajunge cu adevărat şi pe totdeauna în el.
– Dar tu, Cristian, nu doreşti să ai o astfel de zi în viaţa ta? am încheiat eu.
– Ba da! îmi zise el, luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui şi lipindu-şi-le pe inimă.
Apoi îşi plecă duios capul pe umărul meu şi în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful unei întunecate primăveri, s-a făcut în viaţa lui Cristian una dintre cele mai minunate învieri din moartea unuia dintre cele mai pierdute suflete… „În noaptea aceea” strălucise pentru Cristian o lumină atât de minunată, ca pe câmpiile Betleemului.
N-am să uit niciodată mărturisirea lui de credinţă în Dumnezeu, de recunoştinţă faţă de Hristos, Dulcele lui Mântuitor şi de mulţumire faţă de dragostea Duhului Sfânt Care lucraseră în viaţa lui, în aşa fel întocmind toate lucrurile, ca el să ajungă acum aici la această transformare cerească.
Ce adânc şi ce limpede vedea el acum tot ce făcuse bunătatea Domnului pentru a-l aduce până aici! Ce salvatoare fusese pentru el şcoala suferinţei prin care trecuse şi fără de care el n-ar fi putut ajunge niciodată ziua acestei fericite împreunări cu Dumnezeu…
Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, atât eram de fericiţi. Lacrimile noastre prelinse pe obraji curgeau căzând împreună ca nişte picături de soare topit, mistuindu-se în pământ şi în cer. Cred că toţi îngerii Betleemului cântau sau plângeau şi ei cu noi…
– Eşti fericit acum, Cristian? l-am întrebat, privindu-i printre lacrimi faţa lui care parcă strălucea.
– Da, şopti el îmbrăţişându-mă, tremurând de bucurie. Acum da, sunt fericit! Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Iisus Hristos! Ah, în ce iad îngrozitor am fost şi în ce rai strălucit am ajuns şi ce fericit am ajuns! Ce orb eram – şi ce luminos văd acum! Ce nefericit am fost şi ce fericit am ajuns! Dumnezeu să te binecuvânteze, Traian. Dacă numai pentru mine ar fi trebuit să fii adus aici, să nu-ţi pară rău, cum cred în clipa asta că nici lui Hristos nu-I pare rău de suferinţele Lui pentru mine. Căci ceea ce a rodit astăzi din aceste suferinţe în viaţa mea este atât de minunat… o, atât de minunat!
Şi mă săruta plângând – şi plângea sărutându-mă…
– Acum nu-mi mai pare rău dacă trăiesc sau mor. Dacă mor, ştiu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu şi El mă va despăgubi acolo pe totdeauna de tot ce am îndurat pe pământ. Dacă trăiesc, aş dori să mai ajung o dată afară şi să‑mi aflu în viaţă pe măicuţa mea scumpă, s-o iau de mână cum mă lua ea pe mine cândva şi, acolo în bisericuţa unde n-am mai intrat de când aveam şapte anişori, să mergem amândoi, să îngenunchem împreună, să-I mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeul meu şi al ei, Care a avut o atât de mare milă de noi…
La două zile după asta a plecat şi Cristian într-un detaşament spre Canal. Ziua despărţirii de el a fost ziua uneia dintre cele mai grele despărţiri din viaţa mea. El era unul dintre cei mai minunaţi copii ai Domnului pe care îi născusem în lanţurile mele. Înţelesese atât de limpede Adevărul şi se unise atât de total şi de frumos cu Dragostea lui Dumnezeu, încât îl simţeam suflet din sufletul meu.
Ne-am promis că oricând vom ieşi din acest întuneric să ne căutăm şi să ne găsim unul pe celălalt. Dar amândoi presimţeam că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. El era atât de slăbit, iar eu eram atât de bolnav cu inima.
Acum ştiu bine că trupul lui a rămas undeva în pământ, la Canal, căci n‑am mai aflat nici o urmă de viaţă despre el. Dar sufletul lui mă aşteaptă în ceruri unde, prin harul Dulcelui nostru Iisus, ştiu că ne vom revedea în curând.
Dintre câte suflete am mai văzut venind la Domnul după aceea şi dintre câte legăminte am auzit, nici unul nu mi-a părut că a fost aşa de frumos ca al lui.
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016