Criză şi crizaţi

Sunt foarte mulţi care mărturisesc că astfel de zile nu au mai fost peste România. Ca şi cum ar fi trăit în altă ţară ori pe un continent privat, dincolo de drama conaţionalilor noştri. Ca şi cum n-am fi avut până acum lângă noi săraci şi bolnavi şi bătrâni şi umiliţi sociali şi şomeri şi copii abuzaţi şi răniţi în războaiele din familii ori dintre familii, tineri demotivaţi ori alcoolizaţi, maturi dezmoşteniţi de copiii lor, ori bătrâni internaţi în sisteme destrămate şi ucigătoare de suflet…

Ceea ce lipseşte României acum ţine de deplasarea de pe real pe ifos şi îngâmfare în căutarea soluţiilor. Laşii care fac teologie ca politica, pe bloguri, nesemnaţii, ascunşi după citate trunchiate, rugătorii după „duh” fără niciun fel de discernere a duhurilor, miluitorii de fast şi săracii de lux, îngheţaţii la inimă care hibernează în spatele dramelor propriilor lor familii, simpliştii care se ascund în spatele incapacităţii de a se şcoli pentru a blama pe cei care muncesc serios – în România nu e o ruşine să ai diplome, ci e lipsit de Dumnezeu să munceşti pentru ele, modele pro/contra, liderii de grupuscule obstinaţi în amănunte disperate, tot soiul de astfel de crizaţi, care au potopit Biserica, sunt şi ei rod al stării de criză prelungă prin care trece România. Ei şi alţii, mulţi, descoperă rana mai adâncă în care ne zbatem azi. Oboseala de a mai fi oameni, de a uita modul în care Dumnezeu pentru fiecare dintre noi îngăduie o lucrare şi un mod de a lucra, de a înţelege că Biserica este una, dar noi suntem diferiţi prin stare şi lucrare, că pe unii El ne trimite să vestim pe margine de drumuri, la răspântii unde pândesc lupii, iar pe alţii în saloanele de poezie ale lumii. Că Dumnezeu lucrează din realităţi, nu din zvonuri, că Dumnezeu nu trage cu urechea pe la uşi. Că El nu este în criză pentru că nu marşează cu crizaţii pe scenarii ale frustrării, ci lucrează, din plin, cu virtutea – insignifiantă pentru cei mai mulţi -, pe care abia dacă o mai simţim noi înşine lucrând în noi.

De aceea cred că România este în criză de Dumnezeu. Pentru că fiecare ne facem un cuvânt de laudă din terfelirea aproapelui, din umplerea lui cu năduf de greutate sufletească, că fiecare ne pricepem perfect la ce au alţii de lucrat şi nu facem niciun efort pentru a îmbunătăţi propria noastră lucrare, că alegem noi pe cine şi pe cine să mântuiască Hristos, cui şi cui să acorde un har sau altul, în vreme ce suntem neatenţi la propriul nostru har. Cum ne mai lăudăm noi cu creştinismul nostru când, în realitate, e vai şi amar de mediocritatea în care am înţepenit! Cum ne mai ascundem după umbre de înaintaşi, pentru că de fapt ne e frică să recunoaştem cum am ratat proiectul pastoral pentru tinerii zilelor noastre! Cum le mai punem noi în gură nemulţumiri pe care nu le au, nerăspunzându-le la acelea care îi cotropesc cu adevărat.

De aceea cred că se vor mai naşte crize. Pentru limpezirea unor astfel de stări de fapt. Pentru a se limpezi, măcar din vreme în vreme, Ortodoxia de ortodoxism. Unitatea de unităţi. Măsura de măsuri. Nu de lipsa de medicamente suferă România, cât de prea grabnica renunţare la suferinţe. Nu pensiile sărace sunt motiv de îngrijorare, ci proasta chivernisire duhovnicească a sărăciilor noastre. Nu de tăiere de salarii să ne temem, ci de comoditatea pe care în timp am născut-o în comportamentul nostru. Iar înainte de a limpezi crizele, trebuie lucrat cu noi, crizaţii, cei care transformăm totul în dramă, care ne-am pierdut discernământul dinaintea provocărilor pe care lumea le aduce peste noi, care nu reuşim să trecem peste jigniri şi nebiruinţe şi contabilizăm toate ratările, afişându-le ca şi cum ar fi răni dobândite pentru mărturisirea noastră creştină. Nu, nu pentru Hristos am suferit noi în ultimii douăzeci de ani, ci pentru modul eronat în care am trăit plinătatea cu lumea ca fiind plinătate cu El, Dumnezeul cel Viu. Nu de lamentări e nevoie, ci de schimbarea atitudinii, de redescoperirea punctelor de reper, a punctelor cu adevărat cardinale.
Să ne înnobilăm unii pe alţii cu iertarea şi să începem. Iară şi iară. Nu e o aventură. Ci căutarea mântuirii noastre. Că vor mai fi crize? Fie. În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi… Glasul poetului peste ape. Chemând mereu glasul Domnului.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Sursa: http://www.agnos.ro

Lasă un răspuns