Fratele Nicolae Croitoru din satul Şupan, localitatea Comăneşti, judeţul Bacău, s-a născut în anul 1904, într‑o familie cu şase copii. După ce a făcut armata, s-a căsătorit cu Ilinca, fiica lui Simion şi Ruxanda Ardeleanu din Straja şi au avut unsprezece copii.
Din cauza muncii grele pe care a trebuit să o presteze de pe când era copil şi mai târziu, pe la 33 de ani s‑a îmbolnăvit de astm. În acest timp au început să apară în satul său cărţile şi foile Oastei Domnului trimise de la Sibiu, precum şi adunările Oastei, atât la Comăneşti, cât şi prin satele din jur. Chinuit de boala sa şi de dorinţa mântuirii sufletului său, fratele Nicolae a început să citească Biblia şi cărţile Părintelui Iosif. Mintea lui s-a luminat şi inima lui s-a deschis, primindu-L pe Domnul Iisus, şi a intrat şi el în rândurile Oastei Domnului.
În toate timpurile grele care au urmat apoi cu muncile, cu războiul şi cu suferinţele din trupul lui, el nu numai că nu a slăbit, dar s-a întărit tot mai mult în credinţa sa, crescând în râvna pentru vestirea Evangheliei în satul său şi apoi până departe. Fratele Nicolae, cu toate greutăţile sale familiale, a început să desfacă foile şi cărţile Oastei în număr tot mai mare, alergând pe orice timp, zi şi noapte, să semene cât mai multă sămânţă duhovnicească prin tot ţinutul lor.
În anul 1954, în urma unei suferinţe grele, soţia l-a părăsit, trecând la Domnul, şi astfel el, şi bolnav, şi văduv, a rămas cu zece copii în viaţă, să lupte, să muncească şi să-i crească singur. Unii dintre copii, chiar cei mai mari, au început să nu-l asculte, ci să-i facă multe necazuri; astfel povara crucii sale i s-a făcut tot mai grea. Dar prin toate aceste stări grele, el a rămas neclintit în credinţă, stăruind de copiii săi să se predea Domnului şi să asculte de voia Lui sfântă.
Cu toate greutăţile creşterii copiilor săi, fratele Nicolae nu s-a mai recăsătorit, dar nici n-a încetat lucrul pentru Domnul. Cu multă stăruinţă îi învăţa pe tineri să se poarte frumos şi simplu, atât în cuvinte şi gesturi, cât şi în îmbrăcăminte. Era uneori chiar aspru şi stăruitor în sfaturile şi îndrumările sale pentru fraţi şi surori, cerându-le o viaţă şi o comportare deplin ascultătoare de toate cerinţele Domnului Iisus. Dacă faţă de sine însuşi nu-şi îngăduia nici o încălcare a Cuvântului Sfânt, el nu îngăduia aceasta nimănui. „Cuvântul lui Dumnezeu este întru totul sfânt – zicea el – şi oricine zice că vrea să fie un ostaş al Domnului trebuie neapărat să se ţină întru torul de ascultarea şi împlinirea acestui Cuvânt. Nu trebuie să ne îngăduim nici nouă şi nimănui să nesocotească nici un verset din Biblie. Dacă ne îngăduim să călcăm poruncile cele care ni se par nouă că sunt mai mici, ne vom obişnui să le călcăm şi pe cele care sunt mari. Viaţa de înfrânare, de post şi de rugăciune trebuie să o trăiască fiecare suflet credincios cu toată frica de Dumnezeu, în orice stare a vieţii lui, nu numai ziua, ci şi noaptea. Nu numai în mijlocul fraţilor, la adunare ori la biserică, ci şi în mijlocul celor care nu-l cunosc. Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să nu săvârşim nici o neascultare de voia Lui, căci noi, care am pus legământul cel sfânt al ascultării de El, avem o datorie nespus mai mare şi o răspundere nespus mai grea decât toţi ceilalţi oameni care nu-L cunosc şi care nu au pus nici un legământ cu El. Învăţătura cea dreaptă a Oastei Domnului să o păzim cu sfinţenie şi să nu ne îngăduim nici nouă şi nici altora nici o abatere de la ea. De credinţele străine să ne ferim cu teamă şi pe noi, dar şi pe alţii, pentru că acestea aduc dezbinări şi ură, fiindcă nu vin din Adevăr. Oricine face dezbinare şi ură între fraţi nu vine de la Domnul, ci vine de la cel rău…
Înfrânarea noastră – continua el – trebuie să fie chiar şi de la un singur pahar de băutură îmbătătoare. Nu putem bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor. Nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Oricine face ţuică ori vin şi bea din ele şi dă şi altora este un făcător de rele şi un pierzător al mântuirii sale şi a altora.
Hotărâri fără fraţi – spunea el adeseori – nu trebuie să luăm nici unul, niciodată. Ci ascultarea de fraţi şi unitatea cu ei trebuie să fie o poruncă sfântă pentru fiecare dintre noi.”
Ce cuvinte mari sunt acestea!
În ultima parte a vieţii lui, deşi tot mai bolnav, fratele Nicolae totuşi nu a încetat lucrul său pentru Domnul. Mergea până departe în cercetarea şi îmbărbătarea fraţilor şi, deşi a fost şi el ameninţat şi primejduit de multe ori, totuşi a făcut lucrul Domnului fără frică şi fără încetare. După trecerea lui la Domnul, multe suflete au mărturisit cu lacrimi că le pare nespus de rău că nu l‑au ascultat şi că nu l-au preţuit mai mult când era între ei.
A trecut în braţele Domnului în 18 august 1972. A avut un sfârşit liniştit, după o suferinţă grea de 4 luni.
L-au privegheat şi petrecut pe ultimul drum mulţi fraţi şi surori de pe Valea Trotuşului, Valea Bistriţei şi până la Galaţi, fiind mult preţuit de toţi pentru frumoasa lui umblare şi slujire pentru Domnul. Dea Domnul ca şi pilda lui frumoasă şi sfaturile sale duhovniceşti să fie urmate cu dragoste şi râvnă de toţi cei ce vor vrea să ajungă la cununa vieţii din ceruri. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi