S-a întâmplat aceas-ta demult, demult, când iernile erau cu multă, foarte multă zăpadă, ce nu se mai topea până primăvara târziu.
Atunci, în vremurile acelea, credinţa era bună şi sfântă şi era una. Iar dragostea dintre fraţi, nefăţarnică şi fierbinte. Hristos era Domn peste toate inimile, iar stăpânirea Sa se întindea până departe, departe.
Maica Domnului era Maica tuturor şi a fiecăruia.
Crucea era Sfânta Cruce – Altarul de Jertfă şi de Răscumpărare, sfinţit de însuşi Sângele lui Dumnezeu.
Tot pe atunci, în vremurile acelea sfinte, apărură de undeva, nu se ştie de unde, un soi de «lupi» cu două picioare şi îmbrăcaţi în piei de oaie. Se amestecau printre turmele de oi credincioase şi ascultătoare, dându-se drept oi, dar în realitate rupeau, sfâşiau şi dezbinau, încercând să fure oile şi mieii şi să le ducă pe aiurea, prin pustiuri şi prăpăstii.
Şi erau lupii aceştia ca toţi lupii, cu gheare şi colţi, pe care le ascundeau însă cu grijă sub… versete biblice.
Ei umblau şi învăţau că Sfânta Cruce nu trebuie să mai fie pentru noi ceea ce ne-au învăţat Sfinţii Părinţi.
Că Maica Domnului nu mai trebuie cinstită şi, la fel, nici sfinţii şi martirii.
Că bisericile noastre sfinte nu mai sunt bune, că sunt învechite… şi câte şi mai câte…
Însă păstorii erau veghetori şi, recunoscându-i uşor după roadele lor, repede alergau şi-i alungau departe. Dar tot se mai găseau unii lesne-crezători care picau în colţii şi în ghearele lor.
Un astfel de suflet, încolţit, se întorcea în acea iarnă cu multă zăpadă în satul său aflat undeva la jumătatea drumului dintre oraşele Reşiţa şi Caransebeş, oraşe ce se găseau la poalele muntelui Semenic. Venea din Reşiţa, unde muncea, şi se întorcea, ca de obicei, pe jos, cu rucsacul plin cu alimente pentru cei de acasă. De data asta era singur pe drum, ortacii îi plecaseră înainte de mult, iar el întârziase cumpărând cele necesare.
Tocmai ieşise din oraş, urcând dealul cel mare, şi acum mergea pe o porţiune de câmp neted, după care urma să ajungă lângă o pădure pe lângă care drumul cobora în serpentine la vale. Se înserase de-a binelea şi destul de devreme, căci era iarnă. Începu să ningă cu fulgi mici şi repezi. Iar omul nostru mai avea drum lung.
Între gânduri negre, începu să-i lucreze în minte veninul cel strecurat de către «lupii» îmbrăcaţi în piei de oaie: „N-am să-mi mai fac semnul crucii, ba chiar am să privesc cu dispreţ spre ea. Că doar nu crucea ne-a mântuit, ci Hristos, aşa cum spun «ei»… Crucea nu are nici un amestec; nu a fost decât o unealtă de tortură. Ba chiar am să spun aceasta şi altora…“
Aşa îşi zicea în sine sărmanul om, în timp ce se apropia de marginea pădurii.
Dorind să scurteze drumul, alese trecerea prin pădure, prin Poiana Popii, ca să revină apoi la drumul mare. Zăpada se înteţise, noaptea se aşezase de-a binelea şi frigul se făcea tot mai tare.
Intrase în pădure şi aici întunericul se făcuse şi mai mare. Abia aşteptă să ajungă în poiană, unde era lumină mai multă şi să treacă de pădure, pentru a ajnge acasă. Deodată însă, un urlet din dreapta îl străpunse din creştet până-n tălpi. „Lupii! – îşi zise. Numai Dumnezeu mai poate să mă scape de aici.“
Voi să-şi facă semnul crucii, dar parcă mâna-i paralizase. Mai făcu vreo câţiva paşi, când, deodată, un urlet, de data asta, din stânga, îl făcu să îngheţe pe loc şi căzu în genunchi pe zăpadă, la marginea poienii. În mijlocul acestei poieni era o cruce de lemn, ridicată de un preot care fusese atacat de lupi într-o iarnă grea şi scăpase urcându-se într-un stejar unde tremurase de frig şi de frică toată noaptea, cu lupii urlând la rădăcina copacului. Şi ridicase părintele, drept mulţumire lui Dumnezeu, o cruce mare din lemn de stejar, chiar în mijlocul poienii. Pusese şi o măsuţă lângă cruce pe care ardea din când în când o candelă, ca o amintire vie. Acum candela zăcea fără lumină, aruncată de vânt pe jos; doar măsuţa mai era la locul ei. De atunci a rămas numele acestui loc: «Poiana Popii».
La marginea acestei poieni se afla acum sărmanul om înconjurat de lupi şi îngheţat de spaima lor. „Doamne, ajută-mă! – începu el să se roage. Nu mă lăsa, Te rog, ai milă de mine, ştii că Te iubesc“. Şi îşi ridică ochii plini de lacrimi la cer. Deodată, printre fulgii de zăpadă, zări crucea din mijlocul poienii. „Crucea! – îşi zise el. Da, Crucea este singura mea scăpare!“
Şi, ridicându-se din zăpadă, aruncă rucsacul din spate şi porni în fugă spre cruce. Ajuns aici, se urcă pe măsuţă şi se prinse cu amândouă mâinile de braţele orizontale ale crucii, ca de două mâini puternice şi salvatoare. Singurele care-l mai puteau salva acum.
Abia se urcă pe cruce, când, la picioarele ei, apărură doi lupi cu gurile căscate şi cu coamele zburlite şi începură să muşte din lemn, de ciudă, şi să sară în sus pe ea. Însă crucea era făcută anume în aşa fel, ca să nu poată fi ajuns cel de pe ea de lupii de sub ea.
„Doamne, Îţi mulţumesc şi iartă-mă!“ – se ruga el. Două siroaie de lacrimi fiebinţi începură să-i curgă din ochi, în timp ce strângea cu toată puterea crucea la piept.
„Iartă-mă, Doamne, că am judecat şi am gândit rău despre crucea Ta, prin care Tu ai mântuit lumea de păcat. Şi, iată, acum, prin cruce, mă scapi şi pe mine“.
Aşa se ruga omul stând pe cruce cu lupii urlând sub el, în timp ce lacrimile-i şiroiau fierbinţi şi tăcute din ochi săi, căzând şi topind zăpada din jurul crucii. De pe cruce el privea doar în sus spre cer cu ochii înlăcrimaţi spre Cel Care Şi-a lăsat Crucea pe pământ.
L-au găsit în zorii zilei oameni care urcau în sus, prin poiană. Avea mâinile încleştate de cruce, abia reuşind să i le desprindă de ea. Lemnul crucii, până aproape de mijloc, era tot sfâşiat de colţii şi de ghearele fiarelor. Cel de pe ea era aproape îngheţat, însă neatins şi viu.
Astăzi, în Poiana Popii de la Brebu, se află, nu de multă vreme, o mânăstire de toată frumuseţea, cu hramul «Naşterea Maicii Domnului». De aici, glasurile măicuţelor se înalţă spre cer în cântec de rugăciune şi de mulţumire Celui Care Şi-a întins de bunăvoie sfintele Sale mâini pe Cruce, roşind-o cu Sângele Său pe care l-a lăsat să curgă pentru iertarea păcatelor noastre.
Lui I se cuvine cinstea, mulţumirea şi slava, acum şi în vecii vecilor. Amin.
Fratele Ioan DAMIR
Mănăstirea «Piatra Scrisă», Caraş-Severin
