4. Toată lucrarea mântuirii noastre – va spune el încă de la început – stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Iisus cel Răstignit.
Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota a făcut – şi va face – lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă, toată lupta şi toată truda noastră este în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire stau numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa vie a lui Iisus cel Răstignit. De fapt, Lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit…
Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit, după cum a spus şi a scris marele Apostol Pavel, că: „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit” (I Cor 2, 2). Şi: cu ochii „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Iisus…” (Evr 12, 2).
5. De fapt, aceasta nu era o descoperire, ci mai degrabă o redescoperire.
Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoscusem.
Stătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţisem.
Ne vorbea de lângă noi, dar noi nu-L auzisem.
Era trimis la noi să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primisem. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina ieşirii din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam.
6. Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.
Acum chemarea Lui o auzim cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai auzisem niciodată.
Cel ce ni-l arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Iisus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea şi viaţa cu Iisus el le trăieşte în totul. De aceea îl ascultau tot mai multe suflete şi îl urmau tot mai cu drag.
Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Iisus, iar urechea lui era tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea, pătrunzându-se tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră. Şi ca indivizi, şi ca popor.
7. Astfel cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru, aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.
Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic. Toate le-am dobândi prin El şi odată cu El, căci în El avem totul deplin (Col 2, 10).
8. Curând el va spune: De fapt, nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru – ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Iisus cel Răstignit.
Căci dacă L-am avea pe El, nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria inimii minunate a lui Dumnezeu.
9. Nici noi nu vom putea fi mântuiţi altfel…
Temelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim oricare dintre noi în inima şi în casa noastră pe Hristos.
Apoi cea de-a doua, tot atât de însemnată, este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi ca Stăpân pe El.
În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.
10. Minunea descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea tainică şi dumnezeiască a naşterii din nou.
Taina pocăinţei, care este o lucrare a Duhului Sfânt, recunoscută ca una din cele şapte Taine ale Bisericii, numită în alt fel şi taina convertirii sau taina naşterii din nou, este acea lucrarea dumnezeiască pe care o face şi trebuie s-o facă în viaţa fiecărui om Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt.
Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu – a spus Mântuitorului către Nicodim, adăugând că, dacă nu se va naşte cineva din Apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3, 3-5).
Desigur, înţelegând pentru această naştere din nou, prin Apă, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, după cum explică Însuşi Mântuitorul în Ioan 4, 14: „…Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică…”
11. Această lucrare e o taină şi o minune dumnezeiască, după cum limpede a spus Mântuitorul că este ca şi cu vântul căruia „îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge” (In 3, 8).
Sau… este ca şi sămânţa care, pusă în pământ… creşte şi rodeşte.
Sau ca altoiul pus în pom: schimbă şi înnoieşte totul.
Sau este ca aluatul pus într-o frământătură: dospeşte şi îmbunătăţeşte totul…
12. Dumnezeu, în tot ce face, este înţelept şi bun! Lucrând, El Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin care lucrează.
Învăţând, El îl face tot mai învăţat pe învăţătorul prin care îi învaţă pe alţii.
Ducând lumină, El îl face tot mai luminos pe acela prin care îi luminează pe alţii.
13. Precum un zidar trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face el, tot aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfântă, mai smerită şi mai plină de roadele Duhului Sfânt. Căci numai după aceea va putea face ca aceste lucrări să se facă şi în alţii.
Trebuie mai întâi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuţi în toată fiinţa şi trăirea lui, pentru ca apoi să-i poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evr 12, 14).
14. Numai lumina Evangheliei şi a Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi morţii în patimi şi îngropaţi în păcate.
Pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbie sufletească de către satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.
Sfânta Scriptură trebuie deci adusă la tot poporul acesta. Şi poporul nostru trebuie adus la ea.
Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om.
15. Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să fie numai un „Prizonier”, un „Condamnat” al chivotului şi al altarului, la Care mergem doar din când în când, ca la un scurt „vorbitor”. Şi mergând, să ne trăim viaţa tot fără El.
16. A sosit vremea să-L luăm pe Iisus de acolo, să L „eliberăm din altar”,
să-L scoatem şi să-L ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea şi în munca noastră de toate zilele.
Iisus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi Stăpânul nostru. Tovarăşul şi Îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii noastre.
Pe El trebuie să-L întrebăm. De El să ascultăm. Lui să I ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim, devenind una cu El fiecare şi toţi.
Cuvântul Lui să devină dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.
Duhul Lui să devină felul nostru de a fi.
Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008
