13. Vreau să beau iarăşi apă numai din palmele Tale, în care am citit numele meu scris cu urmele cuielor fierbinţi. Numai de această apă îmi mai este sete şi dor.
14. Vreau să îmbrac iarăşi veşmântul Tău de in frumos ca lumina şi alb ca neaua proaspătă;
15. veşmântul Tău care mă învăluia înainte de apropierea mea de pomul ispitei;
16. veşmântul Tău care mă împodobea atunci când nici nu ştiam că sunt gol.
17. Vreau ochii mei ca atunci, gândurile de atunci, inima de atunci. Cine oare mi le-ar mai putea da?
18. Spune-mi, Preaiubitul inimii mele îndurerate, cine mi le-ar mai putea da?
– Sângele Meu şi lacrimile tale.
– Şi cine mi le-ar putea păstra?
– Sângele tău şi lacrimile Mele!
19. – Prietenul preaiubit al întristărilor mele, Te rog, spune-mi, care este cea mai mare dintre datoriile sufletului meu?
– Recunoştinţa!
20. – Preaiubit Prieten al recunoştinţei mele, ce adevăr mă înveţi Tu astăzi?
– Suferinţa trebuie alinată în fiecare zi şi foamea trebuie potolită în orice vreme!
21. Când vei întâlni o inimă zdrobită nu spune: Astăzi este sărbătoare, nu pot!
22. Şi când vei vedea un suflet flămând, nu zice: Eu însumi sunt lipsit, n-am!
23. Căci mai mare decât orice sărbătoare este binefacerea.
Şi mai întâi decât orice trebuinţă a ta este a fratelui tău mai lipsit ca tine.
24. Opreşte-te la timp chiar şi din plânsul cel mai îndreptăţit.
Plânsul îşi are şi el vremea lui, îndreptăţirea lui, preţul lui, întinderea lui.
25. E minunat plânsul, e binefăcător, e necesar, e sfânt – când este adevărat,
curăţitor,
la timp
şi măsurat.
26. Dar este nesuferit şi chinuitor plânsul,
este pustiitor şi greu – chiar dacă este sincer – atunci când este prea mult!
Ascultă-Mă!
Sfântă este gura care
poartă sfânta-nvăţătură;
însăşi Vestea Bună spusă
face sfântă-această gură.
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
