Cu cine să Te-asemăn, când soţ pe lume n-ai,
când stelele sau luna, sau soarele de mai,
izvoarele sau codrii, sau florile pe plai
şi tot ce m-ar atrage din lume până-n rai,
nici unele, nici toate n-au harul care-l ai
şi pentru care-n lume nu-i lacrimă şi grai!…
O, ce Frumos, Iisuse, şi Bun, şi Dulce eşti,
sunt ochii Tăi mai limpezi ca bolţile cereşti,
e Faţa Ta mai Sfântă ca cele îngereşti,
mai minunat ca Raiul pe care-l străluceşti,
mai strălucit ca Cerul ce Tu-l împodobeşti,
mai limpede ca marea în care Te-oglindeşti,
mai nalt decât Tăria prin care stăpâneşti,
mai mare ca Adâncul pe care Tu pluteşti,
mai fericit ca dorul pe care ni-l trezeşti,
mai dulce ca iubirea prin care ne-nfrăţeşti,
– o, cum putem noi spune, Iisuse, cum mai eşti!…
O, Tu, al Frumuseţii Luceafăr Minunat,
al Măreţiei Veşnic Stăpân şi Împărat,
al Slavei Nesfârşite Ales Încununat,
al miilor de îngeri şi ceruri Lăudat,
Începător al Vieţii şi-a tot ce-a fost creat,
– nimic nu ai asemeni de sfânt şi minunat.
Şi totuşi Tu, Iisuse, eşti Cel ce m-ai salvat,
prin Cruce, din pierzare, din moarte şi păcat,
în Templul Veşniciei cu Tine m-ai luat,
cu cea mai albă haină de har m-ai îmbrăcat,
inelul Tău de aur în deget mi-ai schimbat,
picioarele-n sandale cereşti mi-ai încălţat,
şi Ceru-n sărbătoare întreg l-ai adunat
în clipa când alături de Tine m-ai legat.
De-atunci, pe veşnicie, cu Tine-s cununat
şi nu doresc, Iisuse, un loc mai minunat
decât să-Ţi fiu în totul urmaş adevărat
şi-ascultător statornic pe drumul Tău curat,
oricât ar fi pe lume cu plâns împreunat,
căci nu-i mai mare slavă decât să fi-ndurat
ocara Ta alături, răbdând nevinovat,
adeverind cu sânge că nu Te-am înşelat.
TRAIAN DORZ din ”Cântarea Cântărilor mele”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
