La alţi zece ani
Dacă atunci când, fiind preot la Vidra şi făcându-şi bilanţul celor „zece ani de păstorire“ în satul marelui erou, a scris acest articol – unic în felul lui şi poate unic în zilele noastre şi în acest veac sterp – mai mult cu lacrimi decât cu cerneală (facem această afirmaţie pentru că sigur a fost scris în grădina bisericii şi la umbra celor patru cruci sub care îşi aşezase zdrobit soţia iubită şi trei copilaşi), acum, când doreşte să‑şi facă bilanţul celor „zece ani de Oaste“, va fi nevoit să folosească poate mai mult sânge decât cerneală. Foaia «Oastea Domnului» nr. 1 din 1933 este o zguduitoare mărturie – şi va fi până în ziua cea mare a Judecăţii de Apoi – în apărarea omului lui Dumnezeu şi spre osânda trufiei acestui veac de aramă sunătoare (I Cor. 13, 1).
În articolul ce urmează, însăşi mâna părintelui va face declaraţia aceasta a sângelui, a sângelui care i-a udat perna, manuscrisul şi brazda cea adânc trasă în ogorul Bisericii străbune.
Prima vărsare de sânge
Era în noaptea de 25 octombrie 1932.
Mă chinuia tusea şi simţeam o tuse uscată în piept. Pe la miezul nopţii o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi, când aprind lumina, mă înfricoşez.
Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept.
Am trezit pe fiul meu Tit şi-am plâns împreună.
Sângele-mi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… Să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele-mi spunea că trebuia să plec, dar situaţia mea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi zece ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: „Eu rămân la front. Înainte de a pleca de aici, înainte de a muri, vreau să mai spun ceva ce Tu îmi vei arăta – şi apoi mă voi pleca liniştit în braţele Tale“.
Şi am rămas!
La „zece ani de Oaste“ am scris cu sânge acest număr festiv din foaia «Oastea Domnului» în care era şi testamentul meu, „Moara şi piticul“.
Agravarea bolii de piept
Munca istovitoare de la redacţie şi boala rodeau necruţător în slăbuţa şi firava fiinţă a părintelui. Astfel, la începutul anului 1933, cade la pat fără a mai putea rezista.
Doctorii spun că trebuie o intervenţie la plămâni, fără de care nu se poate trăi. Dar această intervenţie nu se putea face în ţara noastră, ci trebuie să meargă undeva în străinătate, unde s-au mai făcut astfel de operaţii.
I se recomandă Germania, Franţa sau Elveţia.
Este sfătuit de medici şi de specialişti să meargă la Davos în Elveţia. Aşa se face că părintele alege Elveţia, care este şi mai puţin costisitoare, şi în luna ianuarie 1933, Părintele Iosif, grav bolnav, este nevoit să plece.
Vorbirea de despărţire a Părintelui Iosif, ţinută în adunarea Oastei Domnului din Sibiu, cu ocazia plecării sale în sanatoriul de la Davos din Elveţia
Iubiţii mei fraţi!
Cu o veste nu prea bună am venit azi aici între voi. Pentru căutarea sănătăţii trebuie să plec iarăşi dintre voi şi, de data aceasta, trebuie să plec mai departe. Trebuie să plec în străinătate.
Folosesc cuvântul „străinătate“ în felul lumii, pentru că în străinătate suntem şi aici, acasă.
Toţi suntem străini şi călători pe acest pământ… Cetăţenia noastră este în ceruri (Filip. 3, 20). E vorba numai de distanţa geografică ce se măsoară între mine şi voi. Dar, oricât de mare ar fi, această distanţă nu ne poate despărţi sufleteşte. Slăvi să fie Acela Care ne-a întâlnit într-o dragoste şi frăţie pe care nici distanţa, nici sabia, nici moartea, nici viaţa n-o pot înfrânge (Rom. 8, 38).
Şi totuşi mă gândesc cu duioşie la despărţirea noastră.
Îmi vine în gând duioasa despărţire de la Milet, când Apostolul Pavel s‑a despărţit cu lacrimi multe de fraţii lui (Fapte 20, 37).
Iubiţii mei fraţi!
V-aduceţi aminte, sunt trei ani de când mă despărţeam de voi, plecând în „şcoala“ de la Geoagiu. Testamentul pe care vi l-am lăsat atunci, pe acela vi-l las şi azi.
E testamentul scumpului nostru Mântuitor, e testamentul iubirii: „Să vă iubiţi unii pe alţii… Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13, 34-35).
Întru aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ostaşi ai Domnului, dacă vă iubiţi unii pe alţii ca nişte fraţi şi surori din marea familie a Domnului.
Cât despre mine, o, nu vă-ngrijoraţi. Eu plec acolo unde mă trimite Domnul. Cu El sunt gata să mor oriunde. În „şcoala“ de la Geoagiu au fost lecţii binecuvântate care au trecut apoi în „şcolile“ ce s-au publicat în foaia noastră. În această şcoală am suferit mult. Dar această suferinţă a fost pe urmă o binecuvântare pentru viaţa mea şi pentru Oaste. De trei ani de zile m‑am hrănit pe mine şi pe fraţii mei ostaşi cu merinde din şcoala de la Geoagiu.
Acum Domnul mă trimite la o şcoală mai depărtată, mai mare. N-am venit cu mâna goală de la Geoagiu şi cred că nici din Elveţia nu voi veni cu mâna goală.
O, nu vă întristaţi pentru plecarea mea. Poate că de folos este vouă şi tuturor fraţilor ostaşi ca să plec la şcoală. Poate că mi s-a gătit „merindea“ şi Domnul mă cheamă iar să-mi încarce „traista“. Poate mi s-a slăbit râvna şi Domnul mă cheamă iar în cuptorul focului ceresc.
Iubiţii mei fraţi!
Plec slăbit trupeşte dintre voi, dar cu sufletul arzând pentru lucrul Domnului. Pe cât îmi va ajuta şi vasul acesta cârpit, mă voi sili să strâng şi de acolo, de pe unde voi merge, hrană duhovnicească pentru fronturile Oastei. Cred că şi această călătorie va fi o binecuvântare deosebită pentru mine şi Oastea Domnului.
Plec în Elveţia, plec la o ţară biblică. Mă duc într-o ţară unde oamenii sunt împroprietăriţi de veacuri în Cuvântul lui Dumnezeu. Mă duc într-o ţară unde oamenii plugăresc de veacuri în ogorul Bibliei.
Am auzit multe lucruri despre aceasta; acum mă duc să văd cu ochii mei ce a putut lucra Biblia în viaţa unui popor. Mă duc într-o ţară unde oamenii dorm cu Biblia la cap… Şi cred că voi putea să vă împărtăşesc de acolo multe, multe lucruri de preţ.
Vă rog, iubiţii mei fraţi, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în această călătorie. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, precum şi eu mă rog şi mă voi ruga pentru voi.
Şi acum, la despărţire, ce v-aş putea spune altceva vouă şi tuturor fraţilor din ţară, decât ceea ce spunea la despărţire Ap. Pavel fraţilor din Milet: „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte…“ (Fapte 20, 32).
Vă las vouă şi tuturor ostaşilor cuvintele Apostolului Pavel: „…Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, … ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar“ (Filip. 2, 12-16).
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
