Deşi Evanghelia acordă o importanţă deosebită vederii, se înţelege de la sine că nu intră în discuţie privirea fizică, după cum nu despre ochiul trupului vorbeşte Domnul Iisus în predica de pe munte: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi curat. Iar de va fi ochiul tău rău tot trupul tău va fi întunecat“ (Mt 6, 22-23). Ceea ce preocupă pe Mântuitorul este vederea spirituală, privirea sufletului, ochiul lăuntric al minţii şi al inimii, a cărui sensibilitate morală variază de la om la om, într-o vădită concordanţă cu etapa evolutivă a vieţii de credinţă.
Să luăm câteva cazuri biblice. Isaia, de pildă, îşi permite să scrie: „În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ… Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei“ (Isaia 6, 1-5). În schimb privirea lui Sihem, tributară instinctului sexual, şi ca atare, infractoare, neevoluată, pătimaşă, îl va face să vadă nu pe Dumnezeu ci pe Dina, fata lui Iacov şi ce-a urmat se ştie: „Văzând-o Sihem, feciorul lui Hemor Heveul, stăpânitorul pământului aceluia, a luat-o şi, culcându-se cu ea, a necinstit-o“ (Fc 34,2).
Există, din păcate, două categorii de creştini: cei înduhovniciţi, care privesc la Iisus şi, în clocotul credinţei, văd în El pe Mântuitorul lor şi-al întregii omeniri, întocmai ca Ioan Botezătorul, care a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!“ (In 1, 29). Iar alţii, cei din tagma „căldiceilor“, ar trebui să-şi recunoască lipsa de transparenţă optică, îngustimea sau, chiar, atrofierea privirii din lăuntru, împrumutând cuvintele mult încercatului Iov: „Dacă trece pe lângă mine eu nu-l văd…“ (Iov 9, 11).
Importanţa vederii spirituale, a clarităţii ei în viaţa de credinţă, este hotărâtoare, fiindcă nu poate exista o adevărată înduhovnicire, nu devenim creştini în adevăratul sens al cuvântului – născuţi „nu din sânge, nici din poftă trupească, ci de la Dumnezeu“ (In 1, 13) – decât atunci când pocăindu-se „în praf şi în cenuşă“, căpătăm de la Domnul vederea minţii şi a inimii. Tot procesul de formare şi de evoluţie spirituală, toată creşterea noastră duhovnicească este în funcţie de căpătarea vederii interioare, prin care Dumnezeu ni se descoperă în plenitudinea slavei Sale veşnice, iar noi ne descoperim în toată micimea şi inconsistenţa noastră morală.
Felul trăirii noastre creştine atârnă de felul în care noi ne angajăm privirea sufletului sau facem uz de ea, urmând neîntrerupt învăţătura Sfintei Scripturi cu stricteţe. O asemenea privire spirituală reprezintă certitudinea ochilor topiţi spre cer. Ea este o privire stăruitoare, analitică, a adâncirii „în legea cea desăvârşită a libertăţii“, pentru a deveni, fiecare, „nu ascultător care uită“, ci un împlinător al ei, fericit în lucrarea ce ne-a fost încredinţată (cf. Iac 1, 25).
Moise povăţuieşte pe iscoadele trimise în Canaan aşa: „Suiţi-vă din pustiul acesta şi cercetaţi ce pământ este şi ce popor locuieşte în el…“ (Num 13, 18-21). Privirea omului care ascultă de voia lui Dumnezeu este o privire atentă, grijulie, pedagogică. O privire care cercetează ţara, poporul, oraşele, pământul. De aceea şi noi trebuie să avem o privire cercetătoare:
– Cum este ţara pe care o locuieşte? „Bună sau rea“? Dacă nu cumva „lucruri înspăimântătoare se petrec în ţara aceasta“ (Ier 5, 30), din cauză că „nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu… Pentru aceasta ţara este în mare jale“ (Osea 4, 2-4).
– Cum este poporul? „Tare sau slab, mult la număr sau puţin“?… Dacă nu cumva creştinii din România au ajuns „ca unii peste care de multă vreme Tu nu mai stăpâneşti“ (Isaia 63, 19), adică un popor măcinat de racile sociale dezgustătoare şi care piere din lipsă de cunoştinţă, pentru că „nu mai cunoaşte pe Domnul“ (Osea 4, 6).
– Cum sunt localităţile în care trăim? „Cu ziduri sau fără ziduri?“ Dacă au întărituri morale sau, pur şi simplu, sunt cetăţi „fără ziduri“, expuse mascaradei politice, afacerismului, viciilor degradării umane. Ceea ce ni se cere din partea lui Dumnezeu este ca privind oraşele, târgurile sau satele în care locuim sau prin care trecem, să le curăţim „de pietre“, să intrăm „pe porţi“, înălţând „un steag peste neamuri“, un ideal superior de viaţă (cf. Isaia 62, 10).
– Cum este pământul? „Gras sau slab?“ Dacă nu cumva posibilităţile materiale ale semenilor noştri sunt insuficiente şi au nevoie de ajutorul nostru, de preocupările noastre în legătură cu ameliorarea nivelului lor de trai.
Ce reiese din tot ce am arătat mai sus? Chiar dacă Elihu, vorbind despre dreptatea lui Dumnezeu, exclamă: „Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii“ (Iov 35, 5), noi avem obligaţia să privim şi în jos, spre pământ, spre viaţa socială, cu nenumăratele ei necesităţi şi mizerii. A privi „în jos“ are înţelesul compasiunii , al aderării la arzătoarele – şi, din nefericire, nerezolvate – probleme ale umanităţii suferinde; al coborârii în complexitatea angrenajului social.
„Ochii tăi să privească drept înainte“ (Pilde 4, 25) – aceasta trebuie să fie regula obligatorie a privirii convertite, care stabileşte direcţia sa de acţionare. Nu cu ocolişuri, cu răstălmăciri, nu cu şovăieli. Ci drept, cinstit. În toate împrejurările şi faţă de toţi oamenii.
1. Să privim la necazurile aproapelui, la truda lui cotidiană, conform înţelepciunii vechi-testamentare: „Mi-am îndreptat inima ca să cunosc înţelepciunea şi să pătrund care este menirea omului pe pământ… Atunci mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le…“ (Eccl 8, 16-17).
2. Să privim la creştinii superiori nouă, ca să luăm pilda conduitei lor deosebite: El (Ghedeon) le-a zis: „Să vă uitaţi la mine şi să faceţi ce voi face şi eu…“ (Jud 7, 17).
3. Să privim cu altruism şi la foloasele altora, nu numai la binele nostru (cf. Flp 2, 4).
4. Să privim la realizările noastre, la activitatea şi faptele noastre de fiecare zi: „Apoi, m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc“ (Eccl 2, 11) Şi să tragem învăţătura care se impune: „Atunci m-am uitat şi m-am frământat în inima mea, am privit cu luare aminte şi am tras o învăţătură…“ (Prov 24, 32).
Ca oprelişti ale privirii menţionăm:
a) Să nu privim înapoi, sub fascinaţia trecutului; să nu ne refugiem în ceea ce este perimat, învechit, degenerescent, deoarece „nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu“ (Lc 9, 62). Mai rău, se poate preface, ca nevasta lui Lot, într-un „stâlp de sare“. Devine inert.
b) Să nu ne uităm la înfăţişare, să nu judecăm „după înfăţişare“, ci să avem o „judecată dreaptă“ (In 7, 24). Privirea noastră trebuie să treacă dincolo de înfăţişare, dincolo de suprafaţa lucrurilor, depăşind aparenţa, spre a ne opri la „omul ascuns al inimii“, la elementul statornic, de durată, la ceea ce este profund şi specific. Să evităm extravaganţele, ceea ce izbeşte ochii, pseudo-miraculosul, cunoscut fiind că „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut“, ca să izbească privirile (Lc 17, 20).
c) Să nu privim la lucrurile deşarte, să ne abatem ochii sufletului de la vederea lor. Fiindcă „omul cel drept îşi astupă urechile când aude fărădelegile“ şi îşi pune „văl pe ochi ca să nu mai vadă răul“ (Isaia 33, 15).
Cu pleoapele permanent deschise – iată rostul trăirii noastre creştine. Să privim neîncetat „în sus“, spre Dumnezeu, şi „în jos“, spre complexitatea societăţii din care facem parte; pentru ca această privire activă să ne umple de miracole şi uimiri supranaturale.
Necesitatea vederii spirituale este imensă, dat fiind că realizarea noastră nu este posibilă dincolo de barierele luminii divine. Că nu devenim copii ai lui Dumnezeu decât din clipa când, prin credinţă, am căpătat de sus, de la Părintele luminilor, capacitatea optică a unei minţi noi şi-a unei inimi înnoite prin Duhul Sfânt.
Sergiu GROSSU
