În lumea secularizată de la acest sfârşit de mileniu se aud voci tot mai pline de încredere care cred că în curând Creştinismul va apune şi va fi înlocuit cu o nouă Spiritualitate mai umană şi mai potrivită cu evoluţiile acumulate în două mii de ani de dominaţie a Evangheliei lui Iisus Hristos.
Dar ce este oare Evanghelia aceasta de care caută să se descotorosească Omenirea astăzi? Sfântul Apostol Pavel, scriind Romanilor, zice, în primul capitol, versetele 15-16: „Astfel, cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma. Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu, spre mântuirea a tot celui ce crede, iudeului întâi, şi elinului“. Iar în altă parte vorbeşte mai pe faţă despre esenţa Evangheliei: „Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit; pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (I Cor 1, 22-24).
Oare se merită ca cineva să se mai ostenească astăzi cu predicarea Evangheliei? Pe vremea aceea de la început, Sfântul Apostol Pavel declara că este gata să se pună în serviciul celor din Roma cu vestirea Evangheliei. El ştia că Iudeii considerau această Evanghelie a lui, despre un Mântuitor care a murit de o moarte ruşinoasă pe cruce, o absurditate de-a dreptul, de vreme ce ei aşteptau pe Mesia în mare slavă, un mare erou naţional care să-i facă stăpâni peste toate popoarele pământului; gând care-i domină pe iudei până astăzi. Pentru elinii păgâni era de neînţeles cum adică Mântuitorul ar fi fost atât de neputincios, încât să Se lase răstignit pe cruce. Şi unii şi alţii socoteau că trebuie să fie o ruşine predicarea unui astfel de Mântuitor, respectiv a unei astfel de Evanghelii. Sfântul Apostol Pavel afirmă însă fără echivoc: „… nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos…“ El ştie că Evanghelia pe care o vesteşte este o putere pentru că, într-adevăr, mare este puterea împăciuitoare ce o are moartea Domnului Iisus Hristos, spre a împăca pe oameni cu Dumnezeu.
Cui i-e ruşine, aşadar, de această Evanghelie astăzi? În afară de Jertfa liturgică – ce de multe ori, datorită rutinei cu care se săvârşeşte, nu mai spune de mult nimic la oameni, cei mai mulţi creştini de acum nici mai participând la ea – cine se mai străduieşte astăzi să propovăduiască moartea şi Învierea Domnului?
Noi primim aici, la Redacţie, reportaje de la adunările mai mari care se ţin în diferite biserici din ţară, la cele mai multe participând şi ierarhi ai locului. Din mai toate aceste reportaje se remarcă aprecierile ierarhilor Bisericii cu privire la zelul ostaşilor de a vesti Evanghelia. Ostaşilor nu le este ruşine de Evanghelie. Eu, de când am văzut soarele, m-am trezit în torentul acestei vestiri, făcută fără teamă, despre Iisus cel Răstignit. Nu erau cuvinte atât de alese, dar erau îmbrăcate în dragoste şi lacrimi. Cui îi era ruşine de Evanghelia lui Hristos i se părea o nebunie „gângureala“ ostaşilor din simplele adunări care se ţineau atât de des în casele a mai tuturora dintre ei.
Dar Biserica se regăseşte mereu în cei cărora nu le este ruşine de Evanghelia pe care a propovăduit-o Sfântul Pavel. Mă uit însă cu stupoare la împotrivitorii Oastei care provin din sânurile cele mai intime ale Bisericii. De ce oare le e ruşine de Evanghelia aceasta pe care o propovăduim noi? De ce le este incomodă Oastea Domnului? Văd deseori printre rândurile scrise de condeie celebre umbra ruşinii de Evanghelie. Poate că dacă Oastea Domnului n-ar lupta chiar contra tuturor păcatelor s-ar mai putea trece cu vederea. Aşa cum sunt trecute diverse organizaţii care au de furcă cu câte o fărădelege de care sunt poate absolviţi cei mai mulţi.
Mi-aduc aminte de perioada liceană. Aveam un coleg de clasă, ostaş al Domnului. Nu ştiu dacă el îşi păstra curăţia sufletească de teamă să nu-l văd eu. Cât despre mine nu în puţine cazuri am fost scutit de multe păcate, fiindu-mi ruşine să nu mă vadă el. Şi aşa am încheiat împreună liceul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cam aşa stau lucrurile şi cu relaţia dintre Oastea Domnului şi ceilalţi credincioşi ai Bisericii. Ce era colegul meu pentru mine aşa trebuie să fie Oastea Domnului pentru ceilalţi credincioşi ai Bisericii. Şi ce eram eu pentru colegul meu trebuie să fie toţi cei din afara Oastei pentru cei dinăuntrul ei. Însă această relaţie mântuitoare poate exista numai dacă şi unora şi altora nu le este ruşine de Evanghelia lui Iisus Hristos!
Preot Petru RONCEA