Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cui ne mai Închinãm În acest veac

Cui ne mai Închinãm În acest veac

Cui ne mai Închinãm În acest veac

André Malraux spunea: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Şi acest secol şi-a scurs deja primii 19 ani fără să ne apară defel ca unul al religiei, al sacrului, ba din contră. Deşi debuta cu un răsărit de libertate prin căderea Cortinei de fier şi încetarea Războiului rece, continuarea veacului de faţă pare una mai degrabă deplorabilă şi prea puţin dezirabilă. Exaltarea hedonismului şi relativizarea axiologică credem că sunt consecinţe ale unei schimbări de perspectivă ce se înscrie în continuitatea ternă a postmodernismului.

Pe lângă absurd şi nihilism, postmodernitatea îşi adaugă un soi de egolatrie în care nu omenescul din om este preamărit ci subumanul, instinctualul; pornirile trupescului sunt exacerbate şi degradate, tinzând evident spre diabolic. Aceasta însă pe fondul unei păci aparente, al unei invitaţii la armonie şi acceptare a tot şi toate. Dar o privire critică şi atentă la nuanţe şi detalii, din care mai apoi se conturează esenţialul, va observa că lumea întreagă, de la mic la mare, este prinsă într-un trist şi permanent război. Fiecare dintre noi ne comportăm în mai toate împrejurările vieţii ca nişte dependenţi de putere şi mereu vrem să ne punem în centru, iar pe cei de lângă noi îi transformăm, prin atitudinea noastră egocentristă, în sateliţi, obiecte menite să ne satisfacă această sete egolatră. Începând cu relaţiile exterioare ca cele dintre superior şi subaltern, acesta din urmă trebuie – nu-i aşa? – să ştie foarte bine că şeful trebuie ascultat, cel mai adesea cu un respect ce seamănă mai mult a slugărnicie, să nu îl contrazică, să nu îl depăşească în realizări profesionale, iar subalternul nemulţumit de acest tip de raportare, în funcţie de temperament, va adopta fie o poziţie vindicativă, fie una pasivă de victimă eternă, dar nicidecum una a deschiderii, iertării, rugăciunii. Arareori, fie că e vorba de partea de sus sau cea de jos a relaţiei se produce o lărgire a inimii. Aceasta ar fi, în fond, singura soluţie. Dar să mergem mai departe, în relaţiile familiale sau în cele de colegialitate ori prietenie: intervin tensiuni, unele chiar acute, generate de atitudini egolatre, unde jocul puterii poate crea drame. Mereu cineva vrea să aibă el dreptate, părerea lui să fie acceptată fără rezerve de celălalt (ceilalţi), un fel de dorinţă de a-i fi recunoscută valoarea şi superioritatea, cu orice preţ, chiar cu acela al stricării unei căsnicii sau unei prietenii. Suntem din ce în ce mai puţin dispuşi să renunţăm la jocul de putere, la dorinţa de a demonstra că noi suntem „cei mai tari”. Şi în acest joc de care am devenit dependenţi, doar noi, eul nostru are valoarea, restul devine valoros doar în funcţie de măsura în care îmi satisface setea de supremaţie, până când şi pe bunul Dumnezeu Îl transformăm în obiect ce trebuie să ne împlinească nevoi şi să fie responsabil de eşecuri, lipsuri, suferinţe.

Nici nu ne trece prin cap că pacea şi fericirea pe care le căutăm în goana noastră egolatră nu pot fi găsite decât dacă ne lărgim inima şi dacă în fiecare eveniment şi relaţie a vieţii cotidiene Îi facem loc lui Dumnezeu. Orice binaritate tu/eu, voi/noi trebuie să se transforme în triunghi relaţional: eu – Dumnezeu – tu, ca să putem fi cu adevărat oameni, ca să putem ieşi din acest etern război de autoafirmare şi să intrăm în pacea după care sufletul nostru zbuciumat tânjeşte. Ce importanţă mai are dreptatea mea dacă mi-am rănit semenul, chip al Dumnezeului meu? Iar dacă eu sunt cel rănit, să primesc rana, privind la Stăpânul meu Cel plin de răni, bube, scuipări; El le-a primit toate câte le primesc eu. Mai înainte de a ajunge această durere la mine, Lui I-a sângerat inima şi inima Lui mereu sângerândă şi mereu plină de iubire tânjeşte după mine şi după tine, suflet drag, semen al meu în suferinţă.

Protosinghel Atanasie PALEU

în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”

Anul XXX, nr. 35 (1220) 26 AUGUST-1 SEPT. 2019

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!