Cum cerbul după ape, în caldele amiez’,
de-a’ Tale dulci izvoare, Iisuse, însetez.
Cum cel sfârşit tânjeşte dup-al odihnei miez,
de pacea Ta curată, Iisuse, însetez.
Cum duhu-n rugăciune, când pe genunchi veghez,
din inima întreagă, de Tine însetez.
Când fruntea-nsângerată pe cruce mi-o aşez,
cu dor, cu foc, cu lacrimi de Tine însetez.
Cu cât mai mult prin locuri străine înserez,
tot mai profund de Tine, Iisuse, însetez.
Iar azi, când simt mai grele a’ lutului obez’,
ca lanul ars de ploaie, de Tine însetez.
Doar când voi fi-n odihna iubirii-n care crez,
voi şti că am Izvorul – să nu mai însetez!
TRAIAN DORZ din ”Cântarea Cântărilor mele”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
