De câte ori trec pe la mormântul Părintelui Iosif, îmi aduc aminte de nişte cuvinte testamentare pe care le-a spus când erau o mulţime de fraţi în sanatoriu şi plângeau în jurul lui: „Lucrarea aceasta e un răsad al Duhului Sfânt.”
Iată, Părinte Iosife, că suntem şi aici acei la care ne-ai încredinţat Lucrarea aceasta şi dorim să o lăsăm curată urmaşilor noştri, mâine. Nu dorim să intrăm în pământ până ce nu se va limpezi acest lucru, fraţii mei dragi. Facă Dumnezeu orice va vrea cu noi, dar dorim să fim o pildă înaintea Lucrării, dorim să sfătuim pe fiecare şi să îndemnăm pe fiecare, ca să înfăţişăm pe fiecare ca pe o mireasă curată în faţa lui Dumnezeu.
Părintele Iosif era în sanatoriu, bolnav la Sanatoriul din Geoagiu, cu şapte operaţii în trup… Unii poate sunteţi martori când l-aţi găsit în sanatoriu [şi aţi văzut] cum îl aduceau operat, pe targa de operaţie… Dar când i-a văzut pe fraţi, a început să le vorbească. Alarmat, doctorul i-a spus: „Părinte Iosife, dacă vrei să mai trăieşti, să nu mai vorbeşti nimica…” A ascultat părintele Iosif puţin şi apoi a strigat: „Cum să tac, când o ţară întreagă mă cere? Cum să tac? Cum să tac, când fraţii mă aşteaptă să le vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu?…”
Cum puteţi să tăceţi voi, tinerilor, când adunarea şi Cuvântul lui Dumnezeu vă cer şi vă cheamă? Cum puteţi să tăceţi, când se aşteaptă de către fraţi şi de către Stăpân ca şi talentul vostru să fie pus în lucru, nu îngropat?
Gândiţi-vă cum a fost Neemia al nostru! Gândiţi-vă cum a fost părintele Ouatu, care la fel suferea şi el de plămâni şi tot în Sanatoriu la Geoagiu a fost şi el oprit de a mai vorbi, căci îşi vărsa pe gură sângele şi plămânii… Dar când fraţii l-au înconjurat, nu a putut tăcea şi a vorbit, amestecându-şi cuvintele cu sângele şi plămânii lui… Sânge şi bucăţi de plămâni rămâneau pe batistă… dar el spunea: „Nu pot să tac când fraţii au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu.” Şi a murit părintele Vasile Ouatu ca un erou, dar numele lui, credinţa lui şi viaţa lui frumoasă vor rămâne veşnic în inimile noastre.
E presărată ţara noastră cu mormintele unor astfel de eroi care nu şi-au iubit viaţa până la moarte. E uşor să vorbeşti când tu ai tihnă, sănătate şi belşug în toate… E uşor aşa. Şi asta o poate face oricine are gură şi glas. Dar să-L vesteşti pe Dumnezeu în foame, în sete, în golătate, în boală, în dureri, să-ţi pui viaţa în joc pentru cauza lui Dumnezeu… aceasta nu e chiar uşor!… Aceasta nu prea poate oricine care are gură şi glas, ci numai cine are o inimă în clocot, o credinţă vie, luptătoare. Am cântat de multe ori, încă de pe când eram copil, o cântare minunată: „De pretutindeni, fraţii strigă”. Poate vă mai aduceţi aminte cum spun aceste rânduri: „Dorim pustia, vrem Canaanul / şi nu ne-ntoarcem înapoi.” N-am ştiut preţui cântarea aceasta până când nu am ajuns în pustie… Şi nu ne vom întoarce înapoi niciodată!… Dar au venit anii de pustie din 1959, când ştiţi ce greutăţi au dat peste Lucrarea aceasta. Dar şi atunci am zis: „Da, am cântat cu elanul tinereţii că „nu ne vom întoarce înapoi”, că „dorim pustia” şi că „vrem Canaanul”. Fraţii mei cei dragi, e grea pustia. Acolo nu e pâine. Acolo nu e apă. Acolo e veşnic un soare arzător.
Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul? Atunci pregătiţi-vă înainte de a intra în pustia aceasta.
Pregătiţi-vă nu cu traista de merinde, ci cu Hristos, căci numai prin El se poate ajunge la biruinţă deplină. Au venit şi anii grei peste Lucrare, însă toţi cei care au avut din Hristos în ei această merinde duhovnicească au putut să treacă cu bucurie. Au cântat în foame, în sete şi în golătate şi s-au bucurat… Ei au cântat când alţii plângeau şi se văitau, deşi sufereau la fel, aceleaşi dureri. Plângeau şi se văitau mamele, soţiile, copiii, toţi cei fără Dumnezeu; dar fraţii noştri cântau de bucurie. Cine îi întărea pe ei? Merindea duhovnicească – Hristos.
O lume întreagă îi întreba: „Cum, vouă vă mai vine să cântaţi şi acum?” „Dar cum să nu cântăm, când Îl avem pe Hristos de partea noastră? Ştim că soţiile noastre sunt purtate de grija lui Dumnezeu… Ştim că tatăl bătrân pe care l‑am lăsat acasă sau bolnavul pe care l-am lăsat acasă – ştim că şi ei sunt în grija lui Dumnezeu…”
E uşor să cântaţi, fraţilor dragi, dar să fim pătrunşi de duhul cântării, căci cel care a făcut aceste cântări – omul mare al lui Dumnezeu din zilele noastre, omul acesta sfânt, Traian Dorz – omul acesta a rupt din inima lui… Omul acesta a trăit clipele şi stările care sunt puse acolo… Iar noi le cântăm de multe ori numai ca să ne arătăm vocea noastră, cum putem striga de tare, să arătăm că ştim cânta, şi nu punem în cântare duioşia inimii. O, cântarea, fraţii mei dragi, trebuie s-o cântăm din toată inima, trebuie s-o cântăm cu tot duhul, trebuie să înţelegem rostul cântării… Trebuie să înţelegem rostul unei poezii! Nu vedeţi cât de frumoase sunt poeziile? Dar când alţii nu le ascultă, când alţii vorbesc, când alţii sunt preocupaţi [să umble] dintr-o parte în alta – pentru cine se mai spun poeziile acestea? Nici nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi cu câte jertfe s-a scris o poezie! Nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi durere s-a scris o meditaţie! Nu ne dăm seama… Pentru că, atunci când noi dormim în paturile noastre liniştiţi şi fără griji, sunt alte suflete care, cu mâinile umflate de munca zilei pentru câştigarea pâinii, stau noaptea de veghe şi lucrează din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne dăm seama de munca părinţilor noştri, de truda lor, căci ei cu sânge şi cu atâta greutate au făcut toate. Oamenii aceştia, când îi priveşti în faţă, îţi zâmbesc; dar în inima şi în sufletul lor este atât amar şi este atâta durere… Îţi zâmbesc în faţă, ca să îţi arate cât de mult te iubesc, cât te compătimesc şi cât îţi vor binele tău. Însă inima lor sângeră de durere şi de amar pentru greul prin care trece Lucrarea lui Dumnezeu. Cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?”
Sunt atâţia care ard în Lucrare pentru fraţii lor. Sunt atâţia care şi-au pus viaţa în joc pentru Numele lui Dumnezeu. Şi-au îngropat viaţa în slujba Evangheliei şi nu vor altceva, decât să vadă Biserica crescând duhovniceşte. Am spus şi aseară că ne doare că suntem loviţi din toate părţile, dar, fraţilor, nu dăm înapoi, nu privim înapoi. Suntem hotărâţi să mergem până la capăt pentru cauza lui Dumnezeu.
Lucrarea aceasta este o Lucrare de mâine, este o Lucrare de viitor. Se vor depune încă multe suflete, încă multe jertfe pentru cauza lui Dumnezeu. Dar jertfele acestea sunt sămânţa de mâine a sfinţilor.
Voi, care veţi trece (când se vor fi sfârşit astfel de oameni) pe la mormintele lor, veţi plânge la mormintele lor că n-aţi preţuit zilele în care aţi avut pe marii oameni ai lui Dumnezeu care v-au vestit Evanghelia nu numai cu vorba, ci cu putere şi cu Duhul Sfânt.
De câte ori trec pe la mormântul Părintelui Iosif, îmi aduc aminte de nişte cuvinte testamentare pe care le-a spus când erau o mulţime de fraţi în sanatoriu şi plângeau în jurul lui: „Lucrarea aceasta e un răsad al Duhului Sfânt.”
Iată, Părinte Iosife, că suntem şi aici acei la care ne-ai încredinţat Lucrarea aceasta şi dorim să o lăsăm curată urmaşilor noştri, mâine. Nu dorim să intrăm în pământ până ce nu se va limpezi acest lucru, fraţii mei dragi. Facă Dumnezeu orice va vrea cu noi, dar dorim să fim o pildă înaintea Lucrării, dorim să sfătuim pe fiecare şi să îndemnăm pe fiecare, ca să înfăţişăm pe fiecare ca pe o mireasă curată în faţa lui Dumnezeu. Să nu credeţi că se depun atâtea jertfe de dragul ochilor… sau de formă. Se depun aceste jertfe pentru curăţirea Lucrării lui Dumnezeu. Şi nu vom înţelege poate niciodată ce a voit Sfântul Pavel când spunea despre durerile prin care a trecut, în primejdie pe râuri, în primejdie pe ape, în primejdie pe mare, în primejdie din partea tâlharilor, în primejdie între fraţii mincinoşi. Asta a dorit mai mult decât orice: „N-am vrut să spun nimic din ceea ce Hristos să nu fi făcut în viaţa mea”.
Să rupi din tine şi să pui înaintea adunării… Să pui din viaţa ta înaintea adunării, ca să-i alimentezi, cum spune Părintele Iosif într-o istorioară despre pasărea aceea care îşi hrăneşte puii cu sângele ei. Rupe din pieptul ei şi îşi hrăneşte puişorii.
Aşa au fost înaintaşii noştri, aşa sunt cei care poartă pe inimă răspunderea acestei Lucrări. Nu-i preţuiţi astăzi… Dar îi veţi preţui ca mâine şi poate că va fi prea târziu. Nu ţi-ai preţuit părintele pe care l-ai avut. Lângă mormântul lui degeaba vei mai plânge, că părintele tău nu-ţi mai poate răspunde şi nu-ţi va mai răspunde, nu-ţi va mai spune ce să faci. Dar prin Duhul, îţi va răspunde de dincolo de mormânt, că el pentru tine a fost un mare binefăcător; şi, dacă vei vrea, ai să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu… Cum spune şi Părintele Iosif: „Eu văd de dincolo de mormânt că Lucrarea trăieşte şi biruieşte. Veniţi la mormântul meu cu flori, cu cântări şi cu Cuvântul lui Dumnezeu.”
Veniţi la adunări, fraţilor, plini de dor şi de putere, şi de dorinţe arzătoare ca să-L aflaţi pe Hristos.
Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne sfinţească pe fiecare în parte, ca să avem pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu. Să n-o avem numai pe buze, nici numai în cap, ci să avem pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu. Şi să-i avem pe fraţii noştri din Lucrarea lui Dumnezeu. Ştiţi voi, unii din cei ce aţi fost cercetaţi acum de curând, că n-am avut de gând să vă punem pe inimă nimic altceva decât Lucrarea lui Dumnezeu…
Unitate!… Unitate şi unitate desăvârşită! Să avem toţi acelaşi gând, aceleaşi simţăminte şi aceeaşi lucrare, că nu se pot înţelege altfel cuvintele: „să avem pe Duhul Sfânt”. Că e un singur Duh; şi atunci cum sunt atâtea păreri deosebite? Nu se poate concepe lucrul acesta.
Şi să ştiţi încă un lucru, fraţilor. Frăţia voastră şi noi am fost chemaţi la Hristos sub o altă formă. Însă unii au venit în Lucrare şi caută scaune moi, scaunele moi… Dar scaunele moi nu se dau în adunare. În adunare Domnul dă cruce, nu scaune moi.
„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!”
Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea aceasta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i‑am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.
Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.
Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareţ şi îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei…” Stareţul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul…”
Mândriţi-vă şi voi, fraţilor, cei care aţi făcut cerul şi pământul. Căutaţi scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări şi peste pământ.
O, voi, toţi, cei care căutaţi aceste lucruri, nu le mai căutaţi în adunările Domnului nostru, că nu le veţi putea găsi. Nu le căutaţi aici, ci mergeţi în lume, acolo să le căutaţi. Mergeţi în alte adunări, poate că acolo veţi afla şi scaunele cele moi…
Adunarea lui Dumnezeu nu are scaune moi…
Adunarea lui Dumnezeu nu are conducători cum au alte adunări care vă ademenesc şi vă sucesc minţile slabe…
Adunarea lui Dumnezeu are un singur Conducător: pe Iisus cel Răstignit.
Aşa L-am cunoscut noi pe Dumnezeu în adunarea lui Dumnezeu – şi aşa vrem să-L urmăm până la capăt.
Noi avem fraţi care lucrează mai mult, care muncesc şi asudă mai mult, care stăruie mai mult – dar nu sunt conducătorii Lucrării Oastei Domnului. Ci sunt pionii care lucrează zi şi noapte, care lucrează fără întrerupere pentru împodobirea Bisericii Domnului. Însă niciodată ei n-au umblat după titlul de conducător, ci au umblat şi au căutat să fie întotdeauna aşa cum s-a spus aseară într-o poezie cu „ştergarul”. Au căutat să vină în ajutorul orfanului, sărmanului, văduvei, bolnavului – să poată împlini tot Cuvântul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu.
Domnul să ne ajute, fraţilor dragi, ca, plecând de la adunarea aceasta, de la nunta aceasta, să plecăm mai hotărâţi. Să plecăm hotărâţi fiecare să ne punem şi mai mult inima în Lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai trupurile noastre să le aducem în adunarea lui Dumnezeu. Să ne dăm pe noi înşine în întregime lui Dumnezeu.
Şi Dumnezeu să binecuvânteze tineretul nostru, ca să fie mai plin de putere, mai plin de dragoste pentru cauza slăvită a lui Dumnezeu. Amin!
din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz)
la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974
5. PÂINEA LUI DUMNEZEU
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.1
