Cum stau privind albastrul mãrii
şi-ntinsul ei cel larg deschis,
mã tot gîndesc adânc Iisuse
ce-ascunde negrul ei abis?

O, câte lucruri nepãtrunse
ţin valurile-n fundul lor,
când adâncimile albastre
le-ascund de ochii tuturor…

… În ochii-albaştri, cum e marea
când lacrima îşi face loc,
o, cine-ar şti ce-ascunde-un suflet
de om purtat de nenoroc!…

Când lacrimile curg la vale
lãsând în piept un lung suspin,
o, cine-ar şti durerea-ntreagã
ce-o poartã sufletul strãin!

De-aceea când vedea-vei lacrimi
curgând din ochii oarecui
nu-l necãji, – cãci cine ştie
ce-ascund adâncurile lui!…

Traian Dorz, din ”Cântări Uitate”