Pr. prof. Vasile Mihoc
Publicațiile Oastei Domnului – inclusiv acest almanah – își aduc și ele partea lor importantă la înbisericirea oamenilor. Lucrarea teribilă și pierzătoare a păcatului îi îndepărtează pe oameni de Hristos și de harul mântuirii Sale prin îndepărtarea de Biserică. Este la modă astăzi ca mulți oameni care se pretind creștini să se manifeste împotriva Bisericii. Este fenomenul actual al acelor așa-ziși „credincioși” fără apartenență bisericească.
Să amintim câteva adevăruri fundamentale pentru mântuire: Hristos a întemeiat Biserica (Mt 16,18); „Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea” (Efes 5,25); Hristos își săvârșește lucrarea Sa de mântuire a lumii în și prin Biserică; Biserica este Trupul lui Hristos; Biserica este „stâlpul și temelia adevărului” (I Tim 3,15); Biserica este Mireasa Mielului Celui jertfit și preamărit de-a dreapta Tatălui; Biserica se va arăta în slava ei eshatologică la sfârșitul veacurilor, ca Ierusalimul cel ceresc (Apoc, cap. 21 – 22); cine spune că este credincios sau că-L are pe Hristos în afară sau pe lângă Biserică n-a înțeles nimic din lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu în Hristos și trăiește într-o mare și gravă înșelare diavolească.
Spun aceste lucruri pentru că lupta actuală a celui rău împotriva Oastei Domnului se duce nu numai dinafară, prin cei necredincioși, ci și dinlăuntru, prin unii frați căzuți în rătăcire care, ca acei „lucrători răi” de care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Fil 3,2), promovează cu multă stăruință un fel de „oaste” dezbisericită, sau amestecată cu tot felul de idei și acțiuni care sunt nu numai nebisericești, ci vădit – și, uneori, declarat – antibisericești.
Definiția dată de Părintele Iosif Trifa: „Oastea Domnului este aflarea și vestirea lui Iisus Cel răstignit” implică misiunea Oastei Domnului de a-i aduce pe oameni la cunoașterea și la urmarea lui Hristos acolo unde El trăiește cu adevărat și îi mântuiește pe oameni, prin harul Jertfei Sale biruitoare, adică în Biserică.
Nu poate însă mărturisi pe Hristos în adevăr cineva care nu are experiența vie a vieții cu Hristos în Biserica Sa.
Preotul martir Pavel Florenski[1] își începe importanta sa carte despre Biserică cu titlul Stâlpul și temelia adevărului (I. Către cititor) cu aceste cuvinte: „Experiența religioasă vie, ca singurul mijloc legitim de cunoaștere a dogmelor, astfel aș dori eu să exprim țelul pe care-l urmărește în general cartea mea… Numai sprijinindu-ne pe experiența directă putem cuprinde și prețui bogățiile spirituale ale Bisericii… Sfinții sunt vii pentru cei vii și morți pentru cei morți. Pentru un suflet întunecat, chipurile cuvioșilor se întunecă; pentru sufletul paralizat, trupurile lor înțepenesc într-o mișcare sinistră. Parcă nu se știe că istericii și demonizații se tem de ei (de sfinți, n. n.)? Și nu păcatul față de Biserică îi face, oare, pe aceștia să se uite cu frică la Ea? Ochii limpezi, însă, văd întotdeauna chipurile sfinților luminate ca ’fața îngerului’. Pentru inima curățită de păcat, ele, ca și în trecut, sunt binevoitoare; ca și în vechime, ele strigă și-i cheamă pe cei ce au urechi să audă”[2].
Iar puțin mai departe Părintele Pavel vorbește de negrăitele bogății ale Bisericii: „Nenumărate, nemăsurate și negrăite sunt bogățiile Bisericii. Pot să iau spre folosință o parte din ele, pentru folosul meu – cum oare să nu-mi strălucească ochii?… Căci eclezialitatea (țerkovnost’) este numele acelui adăpost spre care năzuiește neliniștea inimii, unde se potolesc pretențiile minții, unde marea liniște pogoară peste rațiune”[3]. Țerkovnost’, redat în traducerea românească prin „eclezialitate”, este un termen creat de Părintele Florenski pentru a reda îmbisericirea, , adică la viața bisericească[4]. Este greu de definit „eclezialitatea”. Teologii înșiși sunt depășiți în încercarea de a-i da o definiție de infinita bogăție a ceea ce înseamnă Biserica și participarea la viața Bisericii. Florenski însuși zice că „eclezialitatea este viață, o viață deosebită, nouă, dată oamenilor, dar care, ca orice viață, nu este accesibilă rațiunii”[5]. Și continuă: „Iar diferențele în definirea eclezialității, posibilitatea de a încerca, sub aspecte diferite, să precizăm în cuvinte ce înseamnă eclezialitatea, această varietate a formelor verbale, întotdeauna incomplete și insuficiente, nu ne confirmă oare, pe calea experienței, ceea ce ne-a spus demult Apostolul? Căci Biserica este trupul lui Hristos, ’plinirea (τὸ πλήρωμα) Celui ce plinește toate întru toți’ (Efes 1,23). Atunci cum această plinire, τὸ πλήρωμα, a vieții dumnezeiești poate fi așezată în sicriul strâmt al unei definiții logice? Ar fi ridicol să credem că această imposibilitate este o mărturie împotriva existenței eclezialității; dimpotrivă, ea este mai curând fundamentată pe această neputință. Și în măsura în care eclezialitatea este anterioară diferitelor sale manifestări, în măsura în care ea este elementul divino-uman din care, ca să spunem așa, se condensează și se cristalizează, în procesul istoric al vieții bisericești, rânduielile Tainelor, formulările dogmelor, regulile canonice și, în parte, chiar modul de viață curent și temporar al Bisericii – în această măsură, deci, la această plinire se referă în primul rând proorocirea Apostolului: ’Căci trebuie să fie între voi și eresuri, δεῖ γὰρ καὶ αἱρέσεις ἐν ὑμῖν εἶναι’ (I Cor 11,19), eresuri în înțelegerea eclezialității. Și totuși, oricine nu fuge de Biserică, prin însăși viața sa primește în sine natura unică a eclezialității, știe că aceasta există și știe ce este ea”[6].
Am citat mai pe larg din Părintele Florenski pentru că ceea ce spune el aici definește foarte bine misiunea însăși a Oastei Domnului. Cei care intră în Oastea Domnului, cu adevărat, încep să experimenteze taina și bogățiile Bisericii și viața cea nouă pe care o implică eclezialitatea. Pe de altă parte, considerațiile Părintelui Florenski ne ajută să înțelegem starea gravă a celor aflați în afara eclezialității, iar în cazul situației din Oastea Domnului, a acelora care abuzează de numele acestei sfinte lucrări, propovăduind o Evanghelie și o pretinsă naștere din nou și viață în Hristos fără legătură cu Biserica. Unii ca aceștia promozează, de fapt, o „dezbisericire”, Oastea, în imaginația lor rătăcită de la adevăr, fiind ceva mai presus sau, în orice caz, în afara Ortodoxiei, în care ei să-și afle recunoașterea ca „lideri” și să-și facă ucenici după chipul și asemănarea lor. Cu cei slabi în credință și, mai ales, cu cei aflați în afară de viața pe care o dăruiește credincioșilor lui Hristos Duhul adevărului și gata să primească cu ușurință și cu ușurătate orice lucru rău, orice rătăcire, calomniile și vorbirile împotriva iubirii de frate, acești pseudidascali au și „succese”, atârnându-și sărmanii povara pierzării sufletești a celor care le primesc și le urmează divagațiile, răutățile și căderile.
Lucrarea lor de smulgere a cât mai multora din eclezialitate s-a lovit însă – și se lovește ferm – de tradiția autentică a Oastei Domnului și de conștiința fraților care trăiesc bogățiile spirituale ale Bisericii și care nu pot fi amăgiți cu una cu două și nici nu pot fi smulși din eclezialitate. Căci Oastea Domnului este eclezială (bisericească) prin însăși întemeierea, prin constituția și locul ei, prin toată lucrarea ei minunată și, desigur, mai presus de toate, prin Duhul Sfânt Care a inspirat-o și Care o călăuzește și Care este însuși „sufletul” Bisericii.
În pornirea lor antieclezială, vrăjmașii dinlăuntru ai Oastei Domnului au văzut dintotdeauna un pericol în prezența în lucrarea Domnului a preoților serioși și bine orientați teologic. Și și-au imaginat că marginalizîndu-i pe acești preoți, calomniindu-i și folosind orice mijloc pentru a lovi în ei, vor putea smulge Oastea Domnului din eclezialitate, spre a o putea face după mintea și după chipul lor. Când frații au ales în fruntea Sfatului Frățesc pe un preot și teolog, tulburarea lor a ajuns la culme și au ajuns să creadă că trebuie să-și îndrepte toate eforturile spre îndepărtarea acestui „obstacol”. La vechile lor păcate, adaogă mereu altele, căci cel rău îi inspiră să nu se dea înapoi de la nimic pentru a-și atinge ținta. O săracii de ei, cât se înșeală! Chiar cred acești sărmani răi lucrători că Oastea Domnului stă într-un om? Oare n-au învățat nimic de la minunata pildă a Părintelui Iosif cu moara și piticul?
Este uimitoare căderea acestor oameni. Cum poate un om cu Evangelia în mână să nutrească atâta ură și să facă totul pentru nimicirea lucrării pe care pretinde că o slujește? Cum poate cineva care se crede și se prezintă ca om credincios să profereze cu neobrăzată îndrăzneală atâtea minciuni, calomnii și răutăți? Cum pot acești oameni care se consideră „născuți din nou” să trăiască și să acționeze evident din inspirația și sub impulsul lui satan, făcându-se părtași activi la acea „taină a fărădelegii” despre care Apostolul Pavel spune că „se și lucrează” în lume (II Tes 2,7)? O, ce mare cădere! Unii ca aceștia adaugă păcat la păcat, ajungând ca orbirea lor sufletească să se manifeste prin atitudini care țin de insanitate. Mai puțin evidentă celor mai mulți, dar vădită oamenilor duhovnicești, căderea din adevărata credință și din ascultarea de Hristos și ieșirea din taina vieții în Biserică, din eclezialitate, îi aruncă pe acești oameni în păcate tot mai multe și tot mai mari. „Când omul a călcat o poruncă – scrie Sfântul Macarie cel Mare –, diavolul i-a acoperit tot sufletul cu o perdea întunecată” (Omilia a XVII-a, P. G. XXXIV,6).
Sfântul Apostol Pavel avertizează împotriva unei astfel de lucrări nefaste a stricării învățăturii Mântuitorului și a Bisericii Sale: „Iar de învață cineva altă învățătură și nu se ține de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos și de învățătura cea după dreapta credinăță, acela e un îngâmfat, care nu știe nimic, suferind de boala discuțiilor și a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricați la minte și lipsiți de adevăr, care socotesc că evlavia este un nmijloc de câștig. Depărtează-te de unii ca aceștia!” (I Tim 6,3-5).
Inspirația de Sus care stă la originea Oastei Domnului a prevăzut o lucrare de vestire a lui Hristos și de chemare la mântuire în Biserica cea „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Toată învățătura și pilda de viață și de lucrare a celor care ne-au fost și ne sunt Părinți în Oastea Domnului arată luminos acest adevăr. Lucrarea Oastei Domnului constă, în esență, în îmbisericirea oamenilor, în sensul cel mai autentic și mai profund, ajutându-i să se nască din nou prin nașterea cea de Sus, din Dumnezeu (In 1,12-13; 3,3-8; I In 3,9) și să crească în Trupul lui Hristos, ca mădulare vii ale acestui Trup.
Trăind în unitatea Trupului lui Hristos, frații ostași sunt chemați să descopere tot mai mult eclezialitatea autentică și să participe tot mai deplin la negrăita taină a comuniunii desăvârșite în Biserică, adică la taina comuniunii cu Hristos și cu frații. De aceea, așa cum n-ar putea vorbi împotriva lui Hristos, ei nu vor putea vorbi nici împotriva fraților și nu vor cădea nicidecum și niciodată în păcatul neiubirii de frați. Vădind rătăcirea unora, o facem din datoria de a-i feri pe cei mulți de a le deveni victime, dar n-o facem fără iubirea față ei, fără milă pentru căderea lor și fără dorința ca ei să afle, prin harul Domnului, calea întoarcerii, calea pocăinței celei mântuitoare.
Ura lumii față de Hristos și față de ai Săi este o continuă și dureroasă realitate a vieții Bisericii și, implicit, a vieții Oastei Domnului. Dar cu cât mai amară și condamnabilă este ura dintre frați! Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit și marele Apostol al iubirii, scrie și aceste cuvinte: „Nu vă mirați, fraților, dacă lumea vă urăște. Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică, dăinuitoare în El” (I In 3,13-15); și, în capitolul următor: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (I In 4,20-21).
[1] Pavel Florenski (1882-1937), un mare intelectual rus și un martir, a fost condamnat la moarte și împușcat la 8 decembrie 1937 în lagărul special Solovki.
[2] Pavel Florenski, Stâlpul și temelia adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în dousprezece scrisori, în românește de Emil Iordache, Pr. Iulian Friptu și Pr. Dumitru Popescu, studiu introd. de Diac. Ioan I. Ică, Polirom, București, 1999, p. 9.
[3] Ibidem, p. 10.
[4] Cf. ibidem, p. 10, nota 4 (notă a traducătorului).
[5] Ibidem, p. 11.
[6] Ibidem, p. 11.
CUVÂNT ÎNAINTE – prefaţă la Almanahul „Iisus Biruitorul” pe anul 2016
