Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cuvânt la Duminica a 7-a dupã Paști – Rugãciunea lui Iisus (In 17, 1-13) – Legãtura frãțeascã

Cuvânt la Duminica a 7-a dupã Paști – Rugãciunea lui Iisus (In 17, 1-13) – Legãtura frãțeascã

Cuvânt la Duminica a 7-a dupã Paști – Rugãciunea lui Iisus (In 17, 1-13) – Legãtura frãțeascã

Preot Gheorghe MANOLE

În rugăciunea Sa pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, Hristos ne arată că relaţiile dintre membrii Bisericii trebuie să aibă drept model comuniunea şi unitatea dintre El şi Dumnezeu-Tatăl. Atunci, într-adevăr, Biserica nu va putea fi biruită niciodată de porţile iadului. De aceea, prima putere pe care vrăjmaşul caută s-o anihileze, încă din faşă, într-o biserică, este puterea legăturii frăţeşti. Iar atunci când n-o poate anihila, va încerca să o pervertească. Să transforme legăturile frăţeşti în relaţii interumane. Or, relaţiile interumane, fiind sterile din punct de vedere duhovnicesc, nu pot ostoi niciodată dorul de veşnicie şi de comuniune frăţească în Duhul Sfânt. O asemenea biserică nu mai are nimic în comun cu Biserica Primară. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Biserica sau Adunarea nu reprezintă nici locul în care putem să ne exersăm şi să ne etalăm ştiinţa de a câştiga prieteni, de a influenţa oameni sau „de a întreţine contacte facile şi agreabile” şi nici locul în care putem primi asigurare împotriva oricăror riscuri ce pot apărea de-a lungul vieţii. Să nu uităm că, dintre toate creaturile care au existat vreodată, diavolul este cel care ştie cel mai bine „cum să câştige prieteni şi să influenţeze oamenii”! Ştim prea bine că el e cel mai vechi şi mai priceput furnizor de poliţe de asigurare (cf. Facere 3, 4).

În încercarea sa de a ne distruge sau perverti legătura frăţească, vrăjmaşul atacă, pentru început, curajul şi hotărârea noastră de a purta o luptă deschisă împotriva păcatului. Aşa am ajuns ca, în Biserică, aproape toată lumea să nu se mai preocupe decât de evitarea cu orice preţ a tuturor conflictelor, de orice fel. Lăuntrice sau exterioare, politice sau naţionale, religioase sau sociale, conflictele trebuie aplanate imediat, în numele „păcii fără luptă”, al „virtuţii fără ispite”, al „ordinii prin anestezie” şi al „sănătăţii prin dezinfectare”. Acest lucru trădează însă faptul că, în sufletele noastre, ni s-au cuibărit fel şi fel de frici, care ne-au slăbit şi înmuiat voinţa şi inima. Că am devenit dependenţi de frică. Ne lăsăm intoxicaţi zilnic cu tot soiul de „informaţii” care aduc în sufletul nostru tot soiul de frici, mai mici sau mai mari, şi care ne slăbesc voinţa, curajul, hotărârea şi, în final, iubirea şi legătura frăţească. Deşi încercarea grea prin care trece în prezent omenirea întreagă ar putea da apă la moară celor care, cu câţiva ani înainte, vedeau pândind la fiecare colţ armate de viruşi aviari şi porcini, trebuie totuşi să spunem că nu ne ajută cu nimic dacă punem frică peste frică, înrăutăţind răul şi urâţind urâţenia. Singura frică în stare să alunge cu adevărat din sufletele noastre toate celelalte frici e frica de Dumnezeu. O frică în care trăiau odinioară înaintaşii noştri şi care, din nefericire, se pare că a dispărut aproape cu totul din lumea de azi.

O altă redută a sufletului nostru vizată de vrăjmaş, în încercarea sa de a ne distruge unitatea şi legătura frăţească, este puterea de a răbda în suferinţă. O putere care a devenit atât de slabă, încât am devenit de-a dreptul alergici la cea mai mică suferinţă. Am ajuns chiar să considerăm suferinţa ca nemaifiind de actualitate pentru mântuire. A fost odată… În consecinţă, şi limita noastră de suportabilitate a suferinţei a scăzut extrem de mult. Începem să cârtim nu doar la cea mai mică suferinţă, ci chiar şi la orice cuvânt despre suferinţă. De aceea am uitat până şi să plângem. Şi, dacă totuşi mai plângem câteodată, plângem cu un plâns trupesc, omenesc, chiar şi sufletesc, dar foarte rar cu un plâns duhovnicesc, de pocăinţă „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17, 11). autentică pentru starea noastră sufletească căzută. Nu ne plângem noi de atâtea ori că nu mai există lacrimile de altă dată în adunare? Vrăjmaşul ne-a furat până şi lacrimile. Şi, dacă n-a reuşit să ni le fure pe toate, a reuşit să ni le pervertească aproape în totalitate pe cele care mai sunt. Astfel, lacrimile de pocăinţă le-a pervertit în lacrimi de deznădejde, în lacrimi de lamentare, în lacrimi de mânie sau în lacrimi de paradă. Toate aceste „lacrimi” nu sunt nicidecum aducătoare de unitate, ci întotdeauna aducătoare de dezbinare. Totodată şi aducătoare de arginţi, de fani şi de iubitori de distracţie religioasă, spectacol sau minuni. Singura lacrimă aducătoare de unitate este lacrima de pocăinţă. E singura care, în mod minunat, uneşte în sine cele duhovniceşti cu cele pământeşti. Caracterul duhovnicesc al lacrimii este dat de faptul că izvorăşte din ochi, care este luminătorul trupului, iar caracterul pământesc este dat de faptul că îşi trage seva din sarea lutului din care suntem făcuţi.

Pe de altă parte, prin cuvintele rostite către ucenici: „Vă este de folos ca să Mă duc; căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7), Hristos ne arată că pentru puterile noastre sufleteşti şi pentru unitatea Bisericii sunt benefice nu doar comuniunea şi legătura frăţească, ci şi singurătatea. Că pentru a putea trăi în unitate şi legătură frăţească cu semenii, trebuie să învăţăm să trăim şi în singurătate. Îndemnându-ne la retragere în contemplare şi meditare şi considerând că cea mai sigură cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu este asemănarea sufletului omenesc cu Chipul lui Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Adevărata introspecţie este cea care îţi oferă povăţuirea necesară în cunoaşterea lui Dumnezeu. Deoarece, dacă te vei observa pe tine cu atenţie, vei afla că nu vei avea nevoie să cauţi urmele Făcătorului în ordinea universului, ci în tine însuţi, ca într-un microunivers, vei descoperi înţelepciunea mare a Făcătorului tău”. Conform învăţăturii Sfintei Revelaţii, indicatorul spre Dumnezeu nu se găseşte doar în natura înconjurătoare, ci şi în omul însuşi, în asemănarea sufletului său cu chipul dumnezeiesc. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, imprimând astfel în fiinţa lui tânjirea după Dumnezeu şi, în acelaşi timp, şi capacitatea de a-L cunoaşte. Asemănarea omului cu chipul lui Dumnezeu este, aşadar, izvorul dorului nostru după Dumnezeu, temeiul cel mai profund al credinţei şi miezul a tot ceea ce este dumnezeiesc în noi. De aceea omul e definit nu doar de relaţia sa cu ceea ce-l înconjoară, ci şi de ceea ce ştie să facă cu propria sa singurătate. Omul se va mântui sau osândi nu doar din cuvintele sau faptele sale, ci şi din gândurile şi planurile sale. Viaţa duhovnicească depinde nu doar de relaţia omului cu aproapele său, ci şi cu sine însuşi. Nu întâmplător, în închisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completă a singurătăţii: condamnatul era, clipă de clipă, însoţit (de fapt încolţit) de o prezenţă tăcută, dar tenace, o prezenţă programată să excludă orice posibilitate a intimităţii şi a singurătăţii.

Să nu ne pierdem nădejdea însă! Chiar dacă toţi ne părăsesc, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. În lupta pe care o avem de dus aici, pe pământ, cu vrăjmaşul, avem în Persoana lui Hristos un Mijlocitor care neîncetat Se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca Acolo unde este El să fim şi noi: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24). Cu un asemenea Mijlocitor la Tatăl Ceresc cum am putea să ne pierdem nădejdea!? Dacă nu şi-au pierdut-o cei din vechime, cărora nu le-a fost dat să audă decât cuvântul profeţilor, cum este de pildă cel al proorocului Isaia: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie voi, cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia, 26, 19), noi cum să ne-o pierdem? Cu atât mai mult cu cât şi Sfântul Apostol Pavel ne vine în ajutor, încredinţându-ne: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, tot aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui (I Cor 15, 20-23).

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!