din vorbirea fratelui Traian Dorz
de la adunarea de logodnă de la Leorda – 9 august 1986
Preaiubiţii noştri, am vorbit despre aceste lucruri şi am dorit mereu să vorbim despre ele, pentru că avem cea mai mare nevoie de lumina care trebuie să ne călăuzească limpede în înţelegerea Sfintelor Scripturi.
Părintele nostru Iosif – acel profet al lui Dumnezeu care, stând pe muntele părtăşiei cu Hristos, în acea tainică şi adâncă legătură prin care Dumnezeu vorbea şi profetul asculta – călăuzit de Dumnezeu, a venit şi ne-a adus această lumină clară şi ne-a spus: „Lucrarea Oastei Domnului este revărsarea Duhului Sfânt; este noutatea sfântă pe care o aduce Domnul în lucrarea Lui care de mult s-a înstrăinat de adevărata cunoaştere şi de adevărata umblare”. Noi nu aducem nici o noutate în afară de trăirea vieţii noastre în lumina şi adevărul învăţăturilor pe care le-am avut de la părinţii noştri. Dar, din cauza păcatelor noastre şi a păcatelor altora, ne-am înstrăinat de această viaţă frumoasă, atât de frumoasă, pe care au avut-o ei. Şi acum noi dorim să începem şi noi, prin hotărârea şi legământul pe care ni le inspiră Duhul Sfânt fiecăruia şi care trebuie să fie punctul nostru de plecare pe calea aceasta sfântă, prin această hotărâre şi legământ dorim să legăm firul vieţii noastre de acum, al creştinismului nostru de astăzi, al ortodoxismului nostru de astăzi, de firul vieţii curate şi sfinte a primilor creştini, care erau plini de Duhul Sfânt, calzi, fierbinţi, clocotitori de iubire, de blândeţe şi de bunătate, iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu toată puterea lor, cu tot cugetul lor şi cu tot sufletul lor şi iubind pe semenii lor ca pe ei înşişi. Pentru că Dumnezeu este iubire. Şi oricine este în Dumnezeu iubeşte pe fratele său şi-i gata să-şi dea viaţa pentru ai săi. Iubirea acoperă, iubirea rabdă, iubirea tace, iubirea priveşte frumos, iubirea priveşte cu bunătate pe toţi. Iubirea vorbeşte cu blândeţe, cu lacrimi, cu duioşie. Îţi unge sufletul cu fiecare cuvânt şi simţi, cât de slab ai fi fost, că te întăreşte, că te mângâie, că te înviorează, că te vindecă pe undeva. Toţi avem atâtea răni sufleteşti. În viaţa pe care o avem de dus fiecare printre încercările pe unde trecem, avem şi primim atâtea răni şi lovituri dureroase, uneori şi de la cei care ne iubesc. Fie că interpretează greşit unele dintre vorbele noastre, fie că nu înţeleg felul cum trebuie să ne purtăm noi. Ajungem şi noi adeseori ca cel de la profetul care întreabă: „De unde ai aceste răni şi vânătăi?”. Şi el le răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit”… De multe ori, în casa ta, în casa celor pe care îi iubeşti primeşti atâtea răni şi vânătăi. Ştie numai Dumnezeu prin câte trebuie să treacă adeseori un suflet omenesc în toate încercările. Nu numai de la vrăjmaşi şi de la cei răuvoitori. De la aceia te aştepţi să te lovească, te aştepţi să suferi, te aştepţi să nu te cruţe. Dar adeseori trebuie să întâmpini dureri, dezamăgiri, deziluzii şi amărăciuni chiar din casa, chiar din partea celor pe care i-ai iubit cel mai mult. Şi astea dor… şi pe astea numai Dumnezeu singur le poate vindeca. Numai Duhul Mângâierii, Care tocmai pentru aceasta ne-a fost dat.
Când vă întâlniţi unii cu alţii, gândiţi-vă cu dragoste unii la ceilalţi, cum Se gândeşte Dumnezeu la noi toţi. Nu vă judecaţi unii pe alţii. Nu vă mustraţi cu asprime şi cu durere unii pe ceilalţi. Spune Cuvântul lui Dumnezeu, în profetul Isaia, un cuvânt aşa: „Vorbiţi bine Ierusalimului. «Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Domnul. Vorbiţi bine Ierusalimului şi spuneţi că robia lui s-a sfârşit. Că a primit el din Mâna lui Dumnezeu de două ori mai mult decât erau păcatele lui”. Dacă noi suntem credincioşi, dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, părtăşia cu El, legătura cu El, intimitatea cu El, umblarea cu El e destul de multă mustrare şi călăuzire pentru noi – dacă suntem sinceri. Dacă nu… (…)
[Dumnezeu] nu ne opreşte cu sabia de la păcat sau să ne lovească imediat ce am păcătuit. Ne-a spus un cuvânt de dragoste durută, jignită, zdrobită: „Fiul Meu, fiul Meu… Eu te-am iubit, Eu te-am iertat. Aşa te porţi tu?”. Dragostea aceasta ne doare mai mult ca orice. Mustrarea iubirii este mai grea decât orice altă mustrare. Uneori am dori ca cei care ne iubesc să ne lovească, decât să ne spună cu o lacrimă şi cu un cuvânt durut cât i-a întristat comportarea noastră nerecunoscătoare faţă de ei. Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, orice privire a lui Iisus trebuie să ne mustre când greşim. De ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Fraţilor, n-am vrut să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos cel răstignit”? Ce înseamnă practic acest lucru? Ori de câte ori păcătuiţi, oricum umblaţi, uitaţi-vă la Iisus. De ce trebuie să stea El mereu răstignit în mijlocul vostru? De ce Mântuitorul, Care a fost răstignit şi S-a înălţat la cer, şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi, şi ne-a pregătit calea mântuirii prin dragostea şi Jertfa Lui, de ce trebuie să fie El mereu răstignit în mijlocul nostru? De ce? Pentru că adeseori comportarea noastră ne cere mereu ca El să Se jertfească pentru noi. El să stea mereu pe cruce, pentru ca să ne răscumpere, pentru ca să ne ierte, pentru că mereu greşim. Ce minunat ar fi dacă între noi n-ar sta Hristos cel răstignit, mereu nevoit să ierte, să acopere, să corecteze, să mustre păcatele noastre prin Jertfa Sa! Ci să stea Iisus cel drag înălţat, sfânt, plin de iubire, la adăpostul Căruia noi să fim fericiţi cu El şi El să fie fericit cu noi, pentru ca să nu mai aibă nimic ce să mai mustre în viaţa noastră. Numai dragostea de Dumnezeu ne poate face să ajungem în starea aceasta în care Iisus să nu mai fie mereu răstignit; mereu trebuind să plătească, să sufere, să rabde şi să ne arate rănile acestea: „Nu vă dor ele şi pe voi? Mai puteţi voi să păcătuiţi, când ştiţi cât de mult M‑a costat pe Mine mântuirea voastră? N-ar fi oare vremea acum ca Eu să stau fericit în mijlocul vostru şi, alipiţi la sânul Meu şi Eu alipit de sânul vostru, să cântăm împreună cântarea dragostei nemaisfârşite şi nemaiuitate niciodată?”, să cântăm mereu cântarea lacrimilor şi jertfelor Lui? Adică să-L silim mereu pe Domnul să stea mereu pe cruce în mijlocul nostru, trebuind mereu să ierte şi să acopere şi acuma, după atâţia ani de credinţă, comportările noastre încă nedestul de potrivite şi necurăţite înaintea lui Dumnezeu?
Dorim din toată inima ca, la această sărbătoare fericită a dragostei acestor doi, să ne ridicăm şi noi inimile noastre şi trăirea noastră până la acel simţământ pe care a vrut Sfântul Pavel şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-l trezească în noi când a spus: „Relaţia voastră cu Hristos trebuie să fie atât de intimă, atât de totală, atât de ascunsă, atât de dulce cum este relaţia între cele două suflete care poate că numai în acel unic moment pot fi deplin la fel, când sunt în stări ca acestea în faţa lui Dumnezeu, în faţa iubirii, când în toată inima lor şi în toată cuprinderea vieţii lor nu este altceva decât iubire, părtăşie, vibraţie dulce şi armonioasă a unuia cu celălalt”.
(…) Am fost când am stat în faţa unor tineri fraţi credincioşi care se hotărau să-şi unească viaţa şi le-am spus aceste cuvinte: „Să iubiţi cel mai mult şi cel mai dintâi pe Iisus Hristos pe pământ. După aceea să iubiţi Lucrarea lui Dumnezeu. Apoi să-i iubiţi pe fraţi şi pe semenii voştri. Şi abia în al patrulea rând să vină dragostea voastră a unuia faţă de celălalt. De ce? Pentru că cele dintâi trei iubiri care vin din Dumnezeu vor sfinţi şi iubirea voastră. Numai atunci veţi avea cu adevărat părtăşie deplină unul cu celălalt şi fericire deplină în dragostea dintre voi, când mai întâi veţi învăţa să-L iubiţi pe Domnul, să iubiţi Lucrarea Lui, să-i iubiţi pe fraţi şi pe semenii voştri.
Acest lucru am dorit să vi-l spunem.
(…) E ca o floare, fiecare altă înfăţişare având, dar toate, completându-se împreună, dau acel minunat ansamblu strălucit care alcătuieşte viaţa fericită în totalitatea ei, a Bisericii lui Dumnezeu şi a copiilor lui Dumnezeu. Când aceste virtuţi împodobesc viaţa de căsnicie, viaţa de familie, viaţa de adunare, viaţa de societate, viaţa noastră cu ceilalţi semeni ai noştri, atunci noi trăim permanent într-o o stare cerească, într-o atmosferă plină de euforie şi de strălucire dumnezeiască.
Cum a iubit Hristos Biserica? În primul rând a iubit-o aşa cum era. N-a aşteptat să se facă mai bună de cum era. Şi-a iubit-o aşa cum era. Cât de mult ar trebui să fim noi călăuziţi de acest Cuvânt. Să ne iubim din toată inima soţiile noastre, aşa cum a iubit Hristos Biserica. Nu aşteptând şi mustrându-ne, şi certându-ne, să ajungă să fie mai bune şi apoi să le iubim. Ci aşa cum sunt. Cu rugăciune, cu dragoste, cu toată bunătatea, până când Dumnezeu le va ajuta şi lor, şi nouă să fim aşa cum trebuie să fim. Numai dragostea este cea care ajută pe alţii. Tot ceea ce este în afară de iubire apasă, chinuie, oboseşte, ironizează, îndepărtează.
(…) Iubiţi-vă… „cum S-a dat Hristos pe Sine pentru Biserica Sa ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă, fără prihană”. Nu că n-avea cusururi, nu că n-avea pete şi zbârcituri. El n-a vrut să vadă… Dragostea Lui acoperea.
Preaiubiţii mei fraţi şi surori, nici unii dintre noi nu suntem desăvârşiţi pe pământ. Cel mai desăvârşit om este acela care are cele mai puţine greşeli. Nici o lucrare omenească nu-i desăvârşită pe pământ. Cea mai perfectă lucrare omenească e aceea care are cele mai puţine greşeli. Nici o fiinţă omenească nu-i desăvârşită, nici o căsnicie omenească nu-i desăvârşită pe pământ. Desăvârşirea va veni abia în ceruri. Dar cea mai desăvârşită şi mai frumoasă căsnicie e aceea care are cele mai puţine greşeli, cele mai puţine mustrări, cele mai puţine reproşuri, cele mai puţine evidenţieri de cusururi. Toţi avem cusururi. Şi, când Dumnezeu ne apropie pe unul de celălalt pentru ca să fie cei doi unul pentru totdeauna, fiecare trebuie să ne acceptăm reciproc nu numai calităţile, ci şi defectele pe care le avem. Dragostea să ne facă să vedem numai calităţile şi niciodată defectele. Pentru ca aşa cum am eu nevoie să acopăr defectele soţiei mele, are şi ea nevoie să acopere defectele mele. Că nici un om nu-i desăvârşit. N-aşteptaţi să vă căsătoriţi cu îngeri. Tot cu oameni care au defecte, pentru că şi noi avem defecte. Însă dragostea, această calitate dumnezeiască, această virtute sfântă, ne face să nu vedem greşelile. Pentru că ne ajută să-l înţelegem atât de înalt şi superior pe semenul nostru, pe soţul nostru, cum ne-a înţeles Dumnezeu pe noi în Iisus.
Citim mai departe: „Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta Îl iubeşte pe Dumnezeu”. Cât de des ar trebui să citim noi, bărbaţii, aceste versete! Şi cât de adânc ar trebui să ne contopim noi cu gândul pe care îl avea Hristos, prin Duhul Sfânt, când ni le-a lăsat nouă ca dreptar fericit de viaţă! De ce ni le-a lăsat? Pentru că numai în felul acesta vom fi fericiţi şi vom putea convieţui fericiţi împreună, unul cu celălalt şi toţi cu Hristos, şi Hristos cu noi toţi. Ridicaţi-vă! Să ne ridicăm mereu, sufleteşte zicând, la această stare sfântă. Repetaţi, citiţi mereu şi rugaţi pe Dumnezeu să ne dea totdeauna fiecăruia dintre noi putere, şi soţilor, şi soţiilor, ca, în această comuniune sfântă şi intimitate cerească, unindu-ne cu Hristos, să ne cinstim unul pe celălalt. Ce imperiu desăvârşit este căsnicia aceasta în care Hristos i-a făcut pe fiecare dintre ei să privească aşa pe celălalt! În ce fericită stare vor creşte copiii care vor fi alimentaţi de acest duh curat, de această iubire înlăcrimată, sinceră, dulce, sfântă care există în aceste suflete între care Hristos a statornicit o astfel de atmosferă!
„Că nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica. Pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, carne din carnea Lui şi os din oasele Sale. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi singur trup.”
Preaiubiţilor, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu. Şi copiii, şi părinţii. Când te‑ai unit cu soţia, când te-ai unit cu soţul, lasă pe tata şi pe mama.
Mamă şi tată, când fiii voştri s-au unit, lăsaţi-i. Nu vă mai amestecaţi în căsătoria lor. Cele mai multe dintre căsătoriile încheiate frumos şi încheiate din dragoste au fost despărţite curând, mai târziu, de către mama sau tatăl unuia dintre cei doi soţi. Stricăm Cuvântul lui Dumnezeu şi depăşim datoriile noastre, dacă noi, după ce cei doi copii s-au unit, ne mai amestecăm nefavorabil şi distructiv în căsătoria lor.
Mame, nu vorbiţi de rău pe bărbatul fiicei voastre către ea.
Părinţi, nu vorbiţi de rău pe soţia fiului vostru către el. Vorbiţi-le frumos unuia despre celălalt. Dumnezeu i-a unit! În momentul când i-a unit, şi bărbatul, şi femeia s-au despărţit de părinţi. Şi de tata, şi de mama. De-acuma ei sunt ai lui Dumnezeu şi vor răspunde, în primul rând, faţă de Dumnezeu. Ei ştiu că trebuie să răspundă şi faţă de iubirea părinţilor. Oricine iubeşte pe Dumnezeu niciodată nu va desconsidera pe mama sa şi pe tatăl său, indiferent cum au fost părinţii lor. Dar vor preţui, mai mult decât orice cuvânt al mamei sau al tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu care îi uneşte pentru totdeauna şi care le porunceşte: „Tu, bărbate, lasă pe tatăl tău şi pe mama ta şi lipeşte-te de nevasta ta”. Şi nu mai conteze în faţa ta chiar cele mai întemeiate lucruri spuse de mama ta şi de tatăl tău, dar rele, despre soţia ta. Spune-I lui Dumnezeu. Căutaţi intimitatea iubirii. Că dacă nu poţi prin iubire să rezolvi o problemă, nu vei putea nici prin ciomag, nici prin divorţ, nici prin nici o altă putere din lumea aceasta. Hristos prin iubire ne-a mântuit pe noi. Nu prin ameninţări, nici prin judecată, nici prin dragoste… ci prin iubire. Întrebuinţaţi iubirea. Nu e verset în care Cuvântul lui Dumnezeu să nu ne îndemne mereu la iubire. De ce? Pentru că aceasta e singura care ne poate da soluţia cea mai fericită de viaţă, de relaţii cu străinii, cu duşmanii, cu prietenii, cu binefăcătorii, cu părinţii, cu copiii, cu fraţii, cu vecinii, cu rudeniile, cu cunoscuţii, cu colegii de la serviciu şi de muncă.
De aceea, întrebuinţaţi această dragoste ca singurul veşmânt în care le împodobim pe toate. „Taina aceasta este mare. Vorbesc despre Hristos şi despre Biserică.” Cât de mare este Taina aceasta! Nu ştii când vorbeşte despre soţ şi soţie şi când vorbeşte despre Hristos şi Biserică. Pentru că acestea, în valoarea lor, în preţuirea lor în faţa lui Dumnezeu, în importanţa lor, în roadele lor, în binecuvântările lor, sunt la fel de mari, şi legătura din soţ şi soţie, şi legătura dintre Hristos şi Biserică.
În această sfântă atmosferă trebuie să se ridice totdeauna atitudinea noastră şi înţelegerea noastră despre cele două suflete care se unesc şi despre Taina sfântă a Cununiei.
va urma
Strângeţi fărâmiturile, vol. 4 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010
