Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cuvântul lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu

Duminica a XXI-a după Rusalii

(a Sf. Părinţi de la Sinodul VI ecumenic)

Evanghelia de la Luca 8,5-15

5 Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. 6 Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. 7 Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. 8 Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. 9 Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? 10 El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. 11 Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. 12 Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. 13 Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. 14 Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. 15 Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

 1. „De ce le vorbeşti lor în pilde?” Varianta lucanică a parabolei Semănătorului şi explicarea dată ei de Mântuitorul, pe care ni le prezintă Evanghelia acestei Dumi­nici, sunt întru totul asemănătoare cu cele din Evanghelia de la Matei (13,3-9.18-23). Ca şi în Evanghelia de la Matei (13,10-17), între parabola însăşi şi explicarea ei, Domnul le dă ucenicilor, îndeosebi, un răspuns la întrebarea de ce le vorbeşte oamenilor în parabole. Textul acestui intermezzo este mai scurt la Luca: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu audă” (v. 10). Întotdeauna în activitatea Sa învăţătorească a folosit Mântuitorul vorbirea parabolică sau alegorică. De pildă, când zicea: „Voi sunteţi sarea pământului” şi „voi sunteţi lumina lumii” (Mt 5,13); sau: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Mt 7,6). În Evanghelia de la Luca, parabola celor doi datornici (7,41-43) este anterioară parabolei Semănătorului. Totuşi, se pare că ucenicii au constatat o schimbare în felul Său de a vorbi; ei se miră de faptul că Iisus foloseşte în faţa mulţimii diferite parabole suscep­tibile de interpretări diverse, fără alt comentariu decât avertismentul sentenţios: „Cine are urechi de auzit să audă!” De aceea Îl întreabă, după Matei (13,10b): „De ce le vorbeşti lor în pilde?” Iisus răspunde cu o precizare pe care Sfântul Luca o rezumă în cuvântul de mai sus, arătând că e nevoie de o disponibilitate spiri­tuală pentru a putea, într-adevăr, re­cepta mesajul Evangheliei, de o vo­inţă de a te supune exigenţelor ei.

2. Patru feluri de pământ. Parabola Semănătorului ne vorbeşte, în esenţă, de patru feluri de pământ, de patru părţi de sămân­ţă şi de patru randamente diferite ale seminţei.

O parte din sămânţă, ne spune parabola, a căzut „lângă drum”. Aceasta nu înseamnă neapărat că semănătorul este neglijent. Era normal însă ca la semănat unele boabe să cadă pe (sau lângă) drumul care mărginea ogorul sau pe cărările bătătorite pe ogorul însuşi de la recolta anterioară până la semănat, ştiut fiind faptul că în agricultura tradiţională din Ţara Sfântă mai întâi se seamănă, şi numai după aceea se ară. Desigur că „păsările cerului”, dacă nu sunt alungate, mănâncă repede boabele care li se oferă astfel.

În Palestina sunt apoi multe ţarini pietroase, unde, sub un strat foarte subţire de sol vegetal, se ascunde stânca. În aceste condiţii, grâul răsare repede, stimulat de căldura de la suprafaţă; dar planta piere tot atât de repede din lipsă de pământ adânc.

„Spinii” pot însemna aici buruienile, în general, care răsar şi cresc foarte repede. Dar poate fi vorba, de asemenea, de tufe de mărăcini; într-adevăr, în Orient poţi vedea adeseori astfel de tufe în mijlocul ogorului cu grâu sau cu alte cereale.

Randamentul „pământului celui bun”, de până la o sută la unu (v. 8: „a făcut rod însutit”), depăşeşte, de departe cele mai bune recolte din Ţara Sfântă. Este adevărat că în cartea Facerii (26,12) se spune că Isaac a cules, prin binecuvântarea Domnului, „rod însutit”. În textul evanghelic însă, cifra are mai degrabă o valoare simbolică.

După ce a rostit această parabolă, ucenicii nu numai că L-au întrebat pe Mântuitorul, în general, de ce vorbeşte în pilde, ci I-au şi cerut, cum ne spune Sfântul Luca: „Ce înseamnă pilda aceasta?”; adică, I-au cerut să le explice pilda însăşi a Semănătorului. Domnul îi ascultă. Explicaţia Sa, ca şi parabola însăşi, este redată în toate cele trei Evanghelii sinoptice (Mt 13,18-23; Mc 4,13-20; Lc 8,11-15). Această explicaţie conţine mai multe elemente alegorice.

Deşi parabola este numită „a Semănătorului”, în ea este vorba aproape exclusiv de sămânţă sau mai degrabă de condiţiile foarte variate care i se oferă acesteia în urma semănării. În ce priveşte identitatea Semănătorului, luând în seamă contextul de la Matei, ne dăm seama că Acesta este, ca şi în parabola neghinelor (Mt 13,37), „Fiul Omului”. Simbolismul seminţei este precizat de la bun început în varianta lucanică a explicaţiei parabolei: „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 8,11). Totuşi, în continuare nu mai este vorba atât de sămânţă, de cuvântul lui Dumnezeu, ci de modurile diferite în care acesta este primit de oameni, de „solurile” diferite în care cade sămânţa cuvântului. Rezultatele diferite ale celor patru părţi de sămânţă se datorează, într-adevăr, calităţii diferite a pământului. Nici Semănătorul, nici sămânţa nu au vreo vină pentru lipsa de roade a celor din primele trei categorii. Ar fi fost, poate, de ajuns ca Mântuitorul să spună numai atât: Semănătorul face tot ceea ce trebuie făcut; sămânţa este bună; nu mai rămâne decât ca şi voi să fiţi pământul cel bun pentru ca sămânţa să-şi aducă rodul însutit. Domnul intră însă în detalii, spre a releva într-un mod mai concret piedicile care se opun rodirii seminţei cuvântului.

3. Sămânța căzută lângă drum. În prima categorie, reprezentată de sămânţa căzută lângă drum, sunt cei care aud cuvântul, dar încă înainte ca acesta să fi pătruns în minte, prin meditaţia asupra lui, înainte ca acesta să fi coborât în inimă, prin primirea sa cu dragoste şi ascultare, vine diavolul, această „pasăre” de pradă care stă mereu la pândă, şi „ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Lc 8,12). Aşa se întâmplă, în general, cu oamenii lumeşti, pentru care totul trece prin simţuri şi care se conduc după principiile unei „înţelepciuni” exclusiv omeneşti. Unii dintre aceştia mai ascultă câte-o predică sau mai deschid Sfânta Scriptură, dar o fac numai ca să-şi treacă timpul, sau din obicei, din curiozitate, din gust artistic etc., iar nu căutând cu adevărat calea mântuirii, nu cu dorinţa de a-şi însuşi şi de a pune în practică ceea ce aud sau citesc. În astfel de suflete, care au ajuns să aibă duritatea drumului bătut, sămânţa cuvântului nu află condiţii de a încolţi şi de a se dezvolta. Despre cel ce aparţine acestei categorii de oameni, care „văzând, nu văd şi auzind, nu înţeleg” (cf. v. 10), Sfântul Apostol Pavel zice: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovni­ceşte (I Cor 2,14).

4. „Cea de pe piatră”. A do­ua catego­rie este cea a ascul­tătorilor impulsivi şi super­ficiali ca­re, tocmai din aceas­tă cauză, sunt nesta­tornici. Ei primesc cuvântul aşa cum primeşte sămânţa un loc pie­tros. Cred îndată, fă­ră difi­cultate şi chiar „cu bucurie”. Credinţa nu-i ţine însă prea mult, căci n-au prevăzut dificultăţile sarcinii pe care şi-au asumat-o (cf. Lc 14,30), sau, cum zice textul, „nu au rădăcină”; „ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă” (v. 13). La prima prigoană din pricina credinţei pe care au îmbrăţişat-o, ei dau înapoi şi „nu mai merg după Iisus” (cf. In 6,66). În timpul activităţii Sale, Mântuitorul a cunoscut mulţi astfel de ucenici de-o zi; ştiind însă nestatornicia lor, El „nu Se încredea în ei” (In 2,24).

5. „Cea căzută între spini”. A treia categorie este reprezentată de cei care primesc cuvântul aşa cum primeşte sămânţa un ogor plin de spini. În sine, pământul este bun şi ar putea fi productiv; dar grăsimea acestui pământ este devorată de spini şi de buruieni, care o iau înainte, crescând foarte repede, şi înăbuşă sămânţa. Aşa sunt întotdeauna inimile împărţite între dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de lume. În zadar încearcă unii ca aceştia să slujească la doi domni (cf. Mt 6,24). „Umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii”, ei nu pot să facă să rodească în viaţa lor cuvântul lui Dumnezeu (v. 14). În aceşti oameni, după un început bun şi promiţător, „cuvântul” tânjeşte şi, în cele din urmă, rămâne fără roadă. Grijile şi plăcerile vieţii înăbuşă dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de împlinirea poruncilor Sale. De aceea, încă în Predica de pe Munte, Mântuitorul ne atrage atenţia să nu ne lăsăm stăpâniţi de grija pentru cele pământeşti (Mt 6,19-34). E adevărat, omul are nevoie de hrană, de îmbrăcăminte şi de alte lucruri, pe care trebuie să şi le câştige cu efort. Credinciosul nu uită însă niciodată că are un Tată în ceruri. Astfel încât grija sa pentru cele pământeşti nu-i înăbuşă preocuparea pentru cele cereşti. El nu uită niciodată că există o prioritate, un „mai întâi” al vieţii sale, cuprins în acest îndemn al Mântuitorului Hristos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt 6,33).

6. „Cea de pe pământ bun”. Vin, în sfârşit, cei care primesc cuvântul lui Dumnezeu aşa cum primeşte pământul cel bun sămânţa. E vorba de „cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (v. 15). Cele câteva caracteristici menţionate aici sunt extrem de sugestive. Mai întâi, o „inimă curată şi bună”; adică o inimă în care pocăinţa şi-a făcut deja lucrarea de purificare de patimi şi a trezit dorul sfânt după Dumnezeu şi după harul Său mântuitor. Un astfel de om nu numai că primeşte „cu bu­curie” cuvântul lui Dum­nezeu, aşa cum fac şi cei din ca­tegoria a doua, care „nu au ră­dăcină”; el îl şi „păs­trează” cu scumpătate. Şi, spre de­osebire de impulsivita­tea superfi­cială a a­celora, el ştie, aşa cum ştie orice agricultor serios, că îţi trebuie „răbdare” de la semănat şi până la seceriş.

Chiar la cei ce sunt pământul cel bun există grade diferite de fertilitate. În Evanghelia de la  Matei se precizează că, rodind, face „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Mt 13,23). Aceste cifre apar în ordine crescândă la Marcu (4,8): „…şi, crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută”. Cifre care au, cum spuneam, o valoare simbolică. Ele ar putea fi înlocuite cu altele; totul este să se redea ideea rodirii bogate. Totuşi, vechii comentatori, printr-o exegeză alegorică, propun anumite aplicaţii precise, deşi foarte diverse, ale acestor cifre. Astfel, de pildă, Fericitul Ieronim vedea în ele meritele fecioarelor („o sută”), ale văduvelor („şaizeci”) şi, respectiv, ale celor căsătoriţi („treizeci”).

Parcă astfel de inimi sunt tot mai rare în vremea noastră. Dar cât sunt ele de scumpe lui Hristos şi celor credincioşi! Ce bucurie să întâlneşti un om care primeşte cuvântul fără vicleşug şi cu sinceră dorinţă de a-l păstra şi de a-l împlini! Un om care, cum zice Psalmistul, „strânge” cuvântul şi se bucură de el „ca cel ce a aflat comoară mare” (Ps 118,162)!

Aşa trebuie primită, păstrată şi făcută să rodească sămânţa cuvântului lui Dumnezeu! O astfel de pildă de comportare faţă de sămânţa cuvântului, a adevărului dumne­zeiesc, ne-au lăsat-o toţi marii înaintaşi ai credinţei. Câtă grijă dovedeşte, de pildă, Sfântul Apostol Pavel ca învăţătura lui Hristos să fie păstrată şi transmisă fără ştirbire, ca o comoară de mare preţ şi pentru care avem a da socoteală. „Deci, fraţilor – le scrie el tesalonicenilor –, staţi neclintiţi şi țineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes 2,15). Sau, lui Timotei, pe care-l lăsase episcop la Efes: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim 6,14). Cum ar fi putut Timotei să păzească „porunca” nepătată până la Parusia Domnului? Cum putea fi făcut el responsabil pentru transmiterea cuvântului lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor? Răspunsul la această întrebare îl aflăm din a doua Epistolă pe care i-o adresează Apostolul; el putea să-şi împlinească această responsabilitate prin selecţionarea celor cărora avea să le încredinţeze „comoara cea bună”, primită la rândul său de la Apostol: „Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii” (II Tim 2,2).

Aşa a ajuns până la noi, „fără pată”, învăţătura cea sfântă şi mântuitoare a Domnului. Epoca marilor Părinţi ai Bisericii şi a Sinoadelor ecumenice stă ca o mărturie de neclintit, peste veacuri, despre modul în care trebuie primită, păstrată şi făcută să rodească sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.

7. Temeiul icoanei. Îi pomenim în această Duminică pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII ecumenic. Acest Sinod răspunde unei noi şi puternice izbucniri a duhului celui vrăjmaş împotriva învăţăturii lui Hristos. Este vorba de erezia iconoclastă. După marile erezii antihris­tologice care au fost arianismul, nestori­anismul, monofizitismul şi monotelismul, erezia iconoclastă venea ca un nou atac împotriva învăţăturii celei mântuitoare. Temeiul esenţial al icoanei este însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Atacul împotriva cinstirii sfintelor icoane nu era – şi nu este – decât un atentat oarecum mai subtil împotriva învăţăturii de bază a Creştinismului despre Dumnezeul făcut Om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască. Grăitor în această privinţă este însuşi faptul că inspiraţia acestei erezii venea în bună parte din islamismul care apăruse de curând şi care socotea idolatrie doctrina creştină despre Sfânta Treime. Iconoclasmul însuşi este, în ultimă instanţă, o contestare a acestei doctrine.

Deşi erezia a fost susţinută chiar de unii dintre împăraţii bizantini ai acelei epoci, Biserica şi adevărul ei au biruit. S-au ridicat încă o dată mari apărători ai credinţei, cum a fost, de pildă, Sfântul Ioan Damaschinul. Iar învăţătura ortodoxă a fost reafirmată cu tărie la Sinodul al VII-lea ecumenic, ţinut la Niceea, în anul 787.

Citind aceste pagini de aur ale istoriei Bisericii, te întrebi cum se mai poate ca astăzi oamenii să se poarte cu atâta uşurătate faţă de „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3)? Cum se mai poate, de pildă, ca atâţia aşa-zişi „creştini” să profeseze şi astăzi cel mai cras iconoclasm? Căci, trebuie s-o spunem răspicat, protes­tantismul şi toate grupările neoprotestante reactualizează, printre altele, vechiul iconoclasm; iar acest iconoclasm modern nu este deloc mai puţin antihris­tologic decât era iconoclasmul veacului al VIII-lea. Cum se explică această decădere de la credinţă a unor oameni care s-au născut în tradiţia ortodoxă?

Răspunsul ni-l dă pilda Semănătorului. Nu toţi sunt pământul cel bun. Sămânţa cea sfântă şi bună a Evangheliei nu găseşte peste tot pământul cel bun care să o facă să rodească. Este nevoie, pentru rodire, de împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu şi cu harul Său. Dacă inima ta este drum şi stâncă şi mărăcini, cum ar mai putea să se vadă în viaţa ta vreo roadă a cuvântului lui Dumnezeu?

În loc de încheiere, acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi” (II Tim 1,13-14).

 PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

 

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!