Vreţi sã ştiţi dacã o adunare are Duhul Sfânt sau nu?
Vreţi sã cunoaşteţi dacã o familie, o lucrare, un om, are Duhul Sfânt – sau nu?
– aceasta este foarte uşor de aflat!
– veţi cunoaşte asta dupã proslãvirea lui Hristos în fapte, dupã mulţimea binefacerilor, a armoniei frãţeşti, a roadelor bunãtãţii ascultãtoare în Duhul Sfânt prin ea sau prin el.
Vai de cei care nu cunosc ci primesc totul ca bun (1 Tes. 5, 21).
Aceştia vor primi multã minciunã ca adevãr. Şi multe rele ca bune.
Cine aude bine sã înţeleagã bine şi sã aleagã bine.
Oamenii, mai ales unii – vorbesc necontenit.
Nu-şi preţuiesc cuvântul, de aceea nu-şi preţuiesc nici tãcerea. Şi încep din nou cu altceva.
Ei înşişi ştiind cât de fãrã valoare este cuvântul, nu şi-l respectã, nu şi-l ţin.
Şi nu-l preţuiesc, ei în primul rând. Îl spun prea mult, iar ceea ce este prea mult se devalorizeazã.
Aşa este cu cuvântul omenesc…
Cuvântul lui Dumnezeu are şi tãcerea Lui.
Cãci Dumnezeu nu vorbeşte necontenit omului şi nu-i spune prea mult.
Dupã ce îi spune fiecãrui om ce are de spus, – El tace.
Şi-l lasã apoi pe om sã vorbeascã el, prin faptele şi prin viaţa sa.
Sã arate omul cât a înţeles din cât a auzit.
Dumnezeu tace şi aşteaptã liniştit, pânã când fiecare om va spune tot ce are de spus şi va arãta tot ce poate sã facã.
Îl lasã pe om sã scrie ce poate scrie. Şi aşa cum vrea el sã scrie.
Aşteaptã ca omul sã arate tot ce este în stare sã facã.
Şi cum este în stare sã lucreze.
Omul terminã cu tot ce-a avut de spus, dupã ce îşi strânge buzele şi îşi închide ochii.
Dupã ce îşi aşeazã mâinile pe piept şi tace pentru totdeauna.
Atunci Dumnezeu îi va mai vorbi iarãşi încã o datã fiecãrui om şi îi va da atunci întocmai rãspunsul pe care-l meritã, – dupã cum I-a vorbit şi omul Lui.
Dumnezeu nu mai are de acum nimic nici de adãugat nici de scos din spusele Sale şi din Cuvântul Sãu.
Acum El ascultã şi tace, luând seama la tot ce are de spus fiecare om şi toatã omenirea, ca rãspuns la ceea ce i-a spus El, în Biblia Sa.
Pe urmã va rãsuna Glasul Lui.
Dar ce Glas (Psalm 18, 13; 29, 3-8; Daniel 10, 6; Apoc. 1, 15).
Şi fiecare îşi va auzi în El rãspunsul veşnic, la faptele sale.
Acel rãspuns pe care l-a simţit cã meritã.
Hristos împarte şi desparte, în timp şi în întindere pe toţi oamenii, din una sau alta din cele douã pãrţi: unii care cred şi zic: este Hristos, iar alţii care tãgãduiesc şi nu cred, spunând: nu este Dumnezeu.
Unii spun: Hristos este Dumnezeu, şi I se închinã cu credinţã şi evlavie, iar alţii spun: nu, Hristos n-a fost, nici mãcar o persoanã istoricã. N-a fost şi nu este decât un mit şi o amãgire.
Aşa-i desparte Hristos pe oameni: încã de pe acum pentru veşnicie.
Locul tãu veşnic la dreapta sau la stânga Domnului în luminã sau în întuneric, în slavã sau în nefericire, – ţi-l alegi tu singur, poate chiar în clipa aceasta, dar sigur, – prin credinţa sau prin necredinţa ta faţã de Hristos. Alege viaţa, alege credinţa, alege-L pe Hristos, dragul meu, chiar acum, pânã nu va fi prea târziu.
Atât cuvintele în litera lor, cât şi înţelesul Duhului Scripturii, – sunt Adevãr şi ele se descopãr ca Adevãr, dar se descopãr numai acelora care au cugetul sincer şi duhul smerit.
Tot omul cu spiritul împotrivitor, nu face altceva decît sã forţeze Scriptura şi litera ei, spre a-i susţine faptele sale de dezbinare, de tulburare, de mândrie şi de zãpãcealã religioasã.
Aceasta este trista dovadã despre nebunia şi înşelãciunea în care îi duce duhul neascultãrii şi mândriei pe oameni.
Neascultarea este jumãtate din interesul mândriei, iar jumãtate, din sãrãcia necunoştinţei.
Nu numai într-un norod sau într-o familie, ci chiar într-unul şi acelaşi suflet, se face dezbinare din pricina lui Hristos, când pãtrund în adânc Cuvintele Sale.
E despãrţirea dintre luminã şi întuneric.
Dintre bine şi rãu, dintre minciunã şi adevãr.
Acestea nu pot sta niciodatã împreunã.
Lui satan totdeauna îi plac situaţiile încurcate.
Îi place mintea tulbure, inima întunecatã şi duhul de amestecãturã.
Îi place sã facã gândurile întunecate, stãrile nebuloase, ideile îndoielnice, – fiindcã în aceastã vraişte pescuieşte satan cel mai bine.
Nu iubiţi aceste stãri. Ieşiţi cât mai curând din ele.
Rare sunt sufletele care iubesc chiar întunericul gol, care se dau pe faţã şi cu totul, de partea rãului, cu conştiinţa treazã cã fac rãul numai din pornirea pentru rãu.
Tuturor oamenilor le place sã se scalde în apa stãtutã şi cãlduţã de la marginea cinstei, a adevãrului şi a credinţei.
Le place sã aibã o fantomã de credinţã, o formã a ei dinafarã, dar fãrã a fi ea adevãratã înãuntru.
Le place sã se gândeascã la ceea ce simt bine cã ar trebui sã fie.
Se complac în situaţii de amestecãturã, întocmai cum se complace şi satana.
Când se impune Adevãrul, când rãzbate şi biruie lumina – atunci se face dezbinarea, împãrţirea, alegerea. Sigur şi fãrã întârziere.
Cel rãu şi cei rãi trec atunci hotãrât deoparte şi iau categoric atitudine împotriva lui Hristos.
Însã pentru cã nu le convine nici sã spunã nici sã recunoascã Adevãrul, cãci îl urãsc, – ei îi pun un alt nume, şi-l osândesc aşa.
Celor care trec de partea lui Hristos, li se ia în clipa trecerii acesteia de peste conştiinţã, întreaga povarã simţitã atât de grea pânã atunci.
Iar puterea binelui şi Lumina Adevãrului de care s-au alipit, – chiar şi dacã ar aduce urmãri primejdioase pentru viaţa lor, – le dã toatã tãria de care au nevoie pentru lupta şi pentru biruinţa lui Hristos.
Trecerea hotãrâtã de partea Adevãrului, pe pãmânt, cere uneori jertfe mult mai mari decât jertfa vieâii şi mult mai grele decât jertfa morţii.
Pe pãmânt mulţi oameni au voit sã-L prindã pe Hristos.
Au crezut cã Hristos este în cãrţi.
– Au strâns cãrţile şi le-au ars, încredinţaţi cã-L vor nimici pe Iisus, – dar n-au putut sã-L prindã.
Mulţi alţi oameni au crezut cã Hristos stã în adunãri şi în indivizi – au spulberat, au închis, au omorât fãrã cruţare
– au ars pe ruguri,
– au tras pe roatã,
– au tãiat munţi de capete cu sabia,
– dar n-au putut sã-L prindã pe Hristos.
Dupã fiecare mãcel, dupã fiecare prigonire Hristos Se ridica mai puternic şi mai impunãtor, în ciuda tuturor celor ce voiserã sã-L prindã.
Slavã veşnicã Lui. Amin.
Traian Dorz, din “ Calea Bunului Urmaş”
