Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CUVINE-SE A MULȚUMI

CUVINE-SE A MULȚUMI

CUVINE-SE A MULȚUMI

Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la creaţie, la ce ne înconjoară – natură, vieţuitoare, obiecte –, spunea că toate sunt iubire, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, plasticizată în creaţie. Venirea primăverii, cu cromatica şi muzicalitatea ei, face parcă mai pregnantă această afirmaţie. Şi poate că am putea adăuga la buchetul nostru de rugăciuni zilnice şi mulţumirea pentru toate aceste declaraţii de dragoste pe care ni le face Dumnezeu în fiecare floare, în fiecare zâmbet de copil ori tril de pasăre.

De multe ori am amintit de caruselul fugii cotidiene în care suntem prinşi şi de care, se pare, că nu reuşesc să ne rupă nici calamităţile, nici frica de moarte, din contră, parcă mai abitir fugim, uneori poate inutil, dar cu sentimentul fals că aşa ne certificăm existenţa. Dacă sunt sub presiune, dacă sunt ocupat, atunci cu certitudine trăiesc, şi parcă trăiesc mai intens. Numai că aceasta e doar înşelare. Eu, în fuga mea, ajung să-mi fug viaţa şi să nu mai apuc să trăiesc sau, mai bine spus, trăiesc pe fugă şi uit să mulţumesc, să binecuvântez, să mă bucur. Încep să cred că mi se cuvine. Că mi se cuvine stropul de soare, de cântec, de floare, că mi se cuvine să am prieteni şi oameni lângă mine care mă sprijină şi mă iubesc, că mi se cuvine chiar să mă iubească Dumnezeu. Şi, în înfumurarea aceasta a mea, rămân blocat în cercul strâmt al propriului ego, devin, treptat, centrul propriului meu univers şi mă trezesc copleşit de nefericire. Nu-mi pot explica nici când şi nici de ce a apărut, eu însumi devin morocănos şi nesociabil, viaţa e searbădă şi devine greu de trăit, parcă toate sunt cenuşii şi mă cuprinde o stare apăsătoare pe care călugării o numesc „acedie” sau „akedie” şi de care nu e scutit nimeni. Principala cauză e cumplitul păcat al lipsei de recunoştinţă, în primul rând faţă de Bunul şi Înduratul Dumnezeu pentru toate câte ni le-a dăruit şi, mai ales, pentru minunatul dar al vieţii; dar şi faţă de toţi cei din jurul nostru care măcar ne rabdă, dacă nu ne iubesc, însă şi răbdarea e o formă incipientă de iubire. Ne rabdă cu hachiţele, fumurile şi lipsa noastră de delicateţe.

Ar fi indicat ca, din când în când, să reînvăţăm să spunem şi lui Dumnezeu şi celor de lângă noi – familie, colegi, cunoştinţe – „Îţi mulţumesc şi îţi sunt recunoscător pentru tot ce faci pentru mine”… „Iartă-mi stângăcia şi egoismul!…”

Primăvara, natura ne vesteşte Învierea, nu doar ca sărbătoare pe care o celebrăm, dar şi ca realitate pe care o vom trăi fiecare. Şi sufletul nostru se bucură de această veste bună, poate uneori nu o conştientizăm, dar cumva inima noastră simte şi devenim mai predispuşi să ne scuturăm de tristeţea şi lipsa de chef de viaţă. Cu adâncă înţelepciune, Sfinţii Părinţi au rânduit şi minunata perioadă de pocăinţă a Postului Mare, când suntem invitaţi la „schimbarea minţii”, adică la o schimbare a centrului lumii noastre, care, din egocentrică, să devină hristocentrică. Nu doar bucatele, ci şi modul în care ne trăim relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele şi, în ultimă instanţă, chiar cu noi înşine trebuie schimbată. Iar primul şi cel mai important pas pentru o reală metanoia este mulţumirea. Să fim mulţumiţi şi recunoscători cu ce avem şi cât avem, să ne punem în frâu dorinţele de acaparare, care, inevitabil, ne vor fura mulţumirea şi ne vor accelera fuga. „Mulţumesc şi slavă Ţie, Doamne!” este o rugăciune minunată în sensul de făcătoare de minuni, căci, rostită, ea înmulţeşte darul pentru care se mulţumeşte. Dacă le primim pe toate – şi pe cele bune şi pe cele rele – cu mulţumire, vor veni în inima noastră, prin harul lui Dumnezeu, înţelesuri adânci prin care vom pricepe şi rostul necazurilor şi al durerilor în viaţa noastră. Tristeţea e bucurie diavolilor, dar durerea e un bun profesor şi, trăită cu credinţă şi nădejde, ea lărgeşte sufletul şi ne ajută să înaintăm pe Cale, să ne curăţăm zgura şi să devenim vase aşteptând harul lui Dumnezeu. Taina Mulţumirii (Sfânta Euharistie) este izvorul de har care ni se dăruieşte la fiecare Sfântă Liturghie. Aşadar, viaţa noastră poate astfel să devină o luminată sărbătoare a Paştilor mereu actualizată prin binecuvântare şi mulţumire.

Acest cuvânt al meu s-a dorit să fie o invitaţie la recunoştinţă. Să nu uităm că nimic, nici firul de iarbă, nici firul de păr, nu cresc sau nu mor fără ştirea lui Dumnezeu. El e la cârma lumii acesteia trecătoare şi El e Împăratul veacurilor. Prin urmare, orice tristeţe se cere convertită în bucurie. Şi, dacă aceasta este peste puterile noastre, atunci inima noastră îndurerată de necazul pe care-l avem să o punem la picioarele Lui, ca să ridice de la noi toată întristarea şi să auzim în taina inimilor noastre: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Mt 25, 21).

Pr. Atanasie PALEU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *