„Conştiinţa personală a apartenenţei noastre la Lucrarea lui Dumnezeu – în cazul nostru la Oastea Domnului. Aceasta este o conştiinţă care nu se formează uşor, ci greu. Şi la puţini, nu la mulţi. Dar cei în care Duhul Sfânt a format-o trebuie să şi-o asculte şi să şi-o însuşească înalt, prin acte şi fapte de înalt patriotism evanghelic şi de o muncă şi luptă eroică pentru Patria lor duhovnicească, Împărăţia lui Hristos, şi pentru cauza căreia i-a destinat Dumnezeu. Să luăm exemplul de la marii noştri înaintaşi în ce priveşte conştiinţa noastră naţională. Cât de puţini şi rari au fost cei cărora li s-a trezit această conştiinţă şi cât a trebuit ei să lupte până când, în timp îndelungat, au reuşit să facă să se trezească aceasta pe scară mare şi în mod înalt şi la cei mulţi! Câţi dintre aceşti vizionari şi eroi a trebuit să trăiască şi să moară pentru acest ideal strălucit fără să ajungă ei înşişi să mai vadă pe pământ împlinirea lui!… Dar noi, urmaşii lor, ce fericit îl cunoaştem acum! Noi da, dar ei, înainte cu sute şi sute de ani, nu erau decât puţini şi singuri….
Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă a apartenenţei noastre la Lucrarea Oastei Domnului în care ne-am născut din nou prin Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul în funcţie de ea: în cuvinte, în atitudine, în creaţiile noastre. Această conştiinţă a colectivităţii noastre spirituale să determine apoi toată orientarea şi activitatea noastră. Să depăşim – cum s-ar zice – stadiul proprietăţii individuale şi egoiste, trecând la nivelul înalt, altruist şi superior, al părtăşiei duhovniceşti, al proprietăţii noastre frăţeşti cu specificul şi unitatea intereselor întregii Lucrări în care ne-a încadrat Dumnezeu.
Noile vremuri şi noul nivel duhovnicesc, din ce în ce tot mai înalt şi mai larg, trebuie să ne impună conştiinţa misiunii noastre împreu¬nată cu convingerea că marile noastre obligaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de mântuirea lumii – în cazul nostru de al ţării noastre şi al Bisericii noastre – ne impun o muncă mai grea şi mai frumoasă. Şi numai prin asocierea şi unificarea tuturor eforturilor şi creaţiilor inspiraţiei noastre vom putea face faţă în chip vrednic şi folositor acestor obligaţii.
De aceea frumoasa conştiinţă de grup, de colectiv creator, este acum de cea mai mare însemnătate pentru noi, pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună. Marele ideal ne cere şi ne obligă la asta. El ne va ferici dacă vom face aşa. Ori ne va osândi dacă nu vom face.
Trebuie ca noi să depăşim biruitori şi hotărâţi stadiul şi ispita oricăror interese şi lupte egoiste, interne şi mărunte care bântuie toate celelalte asocieri şi întovărăşiri lumeşti. Stadiul acelora este nivelul cel mai de jos şi cel mai josnic. Mâncătoria şi gelozia sunt lepra şi rugina care îi macină şi-i otrăvesc atât pe cei lumeşti, cât şi toate înjghebările şi planurile lor. Chiar şi ale celor mai talentaţi şi mai capabili. Ce lupte sunt între scriitori, între artişti, între oamenii de ştiinţă şi între toţi cei înălţaţi în scaunele lumeşti! Ce ură şi rivalitate şi ce vrăjmăşie este aproape totdeauna şi aproape între toţi. Nici un ideal lumesc nu-i în măsură să-i unească cu adevărat măcar pe doi inşi şi să-i facă să colaboreze sincer, dezinteresat şi definitiv. N-au fost nici măcar doi oameni de geniu, scriitori şi artişti ori altfel de creatori care să-şi fi unit definitiv şi total eforturile lor spre a crea astfel împreună mult mai mult şi mai bine de cum au creat separat fiecare.
Dacă „unde sunt doi, puterea creşte“, tot aşa este şi cu inspiraţia. Numai Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, a putut şi poate face ca cei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, în al doilea rând folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.
Trebuie să ne ferim de orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora specificul curat şi sănătos al limbii şi simţirii noastre duhovniceşti. Când ne este trează şi formată conştiinţă specificului nostru, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru, ci şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.
Conştiinţa! Repetăm: conştiinţa! Să ni se formeze această conştiinţă a specificului nostru în Hristos, fără de care nu vom putea crea nimic cu adevărat de valoare şi de durată.
Să fim, apoi să facem! Aceasta este prima condiţie pusă de Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre cei ce L-au urmat ori voiesc să-L urmeze, de la cel dintâi pas. Dacă suntem preocupaţi de a face, înainte de a fi, ajungem nişte îngâmfaţi, mincinoşi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu, cum au fost atât de mulţi de-a lungul istoriei ei.
Dacă vrem într-adevăr să creăm ceva de valoare şi de durată în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor noştri, ni se cer neapărat patru – şi chiar cinci condiţii: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult – adică să plângem cel mai mult. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii au cunoscut aceste condiţii… Şi pe cele din urmă poate că în primul rând… Şi noi, la fel, în măsura în care le vom cunoaşte şi le vom experimenta, vom putea crea ceva vrednic şi durabil! Oricine fuge de acestea va fi un mic sau un nimic în tot ce doreşte să facă fără ele, oricât de mare s-ar crede. Şi oricât de multe le-ar avea pe celelalte. Hristos aşa a creat. El cel dintâi, apoi după El toţi ai Lui.
Cei ce scriu poezii ori meditaţii, ori altceva trebuie să citească mult, mai ales din domeniul în care sunt inspiraţi să scrie. Dar nu pentru a-i imita sau plagia pe alţii, ci pentru a-şi forma un vocabular cât mai cuprinzător şi o tehnică de lucru cât mai desăvârşită. De la marii creatori totdeauna avem şi vom avea de învăţat fiecare dintre noi.
Cântăreţii noştri trebuie să se ferească de influenţele muzicii lumeşti. Trebuie să folosim elementele muzicii bisericeşti şi evanghelice. Nici chiar folclorul popular lumesc. Ci acela religios de prin frumoasele noastre colinde vechi. Să-l ştim alege şi folosi bine pentru trăinicia şi frumuseţea creaţiilor noastre. Din muzica cultă avem atâtea motive de inspiraţie, fiindcă marii compozitori au fost şi oameni profund credincioşi, ei înşişi pătrunşi de inspiraţia divină. Cele mai mari opere ale lor sunt cele religioase, inspirate de credinţa şi adoraţia lui Hristos. Dar singură conştiinţa noastră formată pe dimensiunile specificului nostru spiritual ne dă măsura corectă şi ne însemnează limita până unde să mergem şi de unde nu mai avem voie în privinţa asta.
Cântarea este o trăsătură, o parte importantă a vieţii noastre spirituale. Nu este totuşi singura. Viaţa cu Hristos mai are o mulţime de cerinţe şi trăsături. Toate acestea ni le îndrumă şi ni le alege conştiinţa. Numai ea ştie alege şi poate îndruma bine. Ea, luminată de Duhul lui Hristos şi de specificul frăţesc.
Se creează melodii paralele, adică două sau trei melodii pe acelaşi text. Nu-i un rău prea mare, fiindcă până la urmă se va impune melodia cea mai frumoasă. Sau se folosesc toate, una ici, alta colo, în altă parte a ţării. Totuşi, pentru uniformizare şi pentru evitarea de confuzii ori încurcături neplăcute, este bine să ne ferim cât se poate de situaţiile care nu sunt clare şi care pot procura neplăceri. Gusturile sunt diferite – unora le place una, altora alta – dar este bine ca şi gusturile noastre să ni le supunem gusturilor frăţeşti şi să ni le formăm potrivit acestora, spre a fi una chiar şi în asta cu ei toţi. Să le cântăm şi noi la fel cu mulţimea fraţilor, ca bucuria tuturor să fie deplină. Cântarea trebuie să-i bucure în primul rând pe cei mai mulţi. Noi, cei mai puţini, să cântăm după ei şi cu ei. Toate sunt frumoase când sunt din inimă.
Regionalismul şi rivalismul trebuie să dispară pe veci dintre noi. Acestea sunt două prăpăstii de care trebuie să ne ferim fiecare ca de prăpastia Gheenei. Iar dacă am alunecat cumva într-acolo, să ne salvăm cât mai repede şi să fugim cât mai departe de ele. Orice conştiinţă curată şi trează se îngrozeşte de aceste prăpăstii şi le urăşte cu toată puterea, luptând neîncetat împotriva lor, pentru că prima face discriminare între fraţi, iar a doua striveşte orice dragoste şi colaborare cu ceilalţi împreună-lucrători cu noi pentru Hristos.
Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, credincioşi, şi creatori desăvârşiţi, individual, fiecare cât mai înzestrat, cât mai competent, cât mai felurit dezvoltat pentru lucrul Domnului. Dar aceasta încă nu-i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva. Noi trebuie să ajungem la aşa stare, încât în creatorii din familia noastră să se formeze, în toţi, şi să stăpânească totdeauna o conştiinţă de grup, o contopire a conştiinţelor individuale într-o conştiinţă mare şi cerească de grup sfânt. Această conştiinţă, când ajunge să se formeze, este cea mai înaltă şi mai divină dintre toate. Este conştiinţa care a dorit-o şi pentru care S-a rugat chiar şi în ultima clipă Domnul ca pentru starea cea mai înaltă şi mai sfântă la care puteau ajunge ai Săi. Numai din această stare erau cu adevărat vrednici să împlinească divina şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi formaţi (Ioan 17, 21). De această condiţie depindea credinţa şi mântuirea lumii – adică izbânda şi scopul trimiterii lor. Şi numai aceasta este pe deplin după voia lui Dumnezeu şi după cerinţele Duhului Sfânt. Aşa a avut-o Hristos Domnul când i-a învăţat pe ai Săi ca fiecare să se supună grupării sale, ca duhurile proorocilor să fie supuse proorocilor, adică să caute a fi una în gândire şi lucrare.”
Traian Dorz, 23 martie 1984, Comănești
1 Comment