1 – Când aud un cuvânt al cãrui înţeles nu-l pot cuprinde nici accepta, – sã nu mã grãbesc sã rãspund cu mâhnire!2 – Inima mea mâhnitã nu m-a sfãtuit bine niciodatã, pe drumul meu.
3 – Gândul meu mâhnit nu mi-a înţeles niciodatã cuvintele Lui.
4 – Ochii mei mâhniţi nu mi-au putut vedea limpede niciodatã Chipul Lui Drag.
5 – Lacrimile mâhnirii mele mi-au acoperit şi mi-au întunecat vederea Feţei Dragi.
6 – De ce rãspunzi tu cuvinte grele Prietenului tinereţii tale, inima mea mâhnitã?
7 – De ce uiţi tu cât de mult te-a iubit El care îmi vorbeşte acum despre ascultarea şi ridicarea dintr-o stare bolnavã – spre ceea ce este sãnãtos?
8 – Dintr-o stare apãsatã – spre ceea ce este slobod?
9 – Dintr-o stare ruinatã – spre ceea ce era în vremea tinereţii mele şi a Lui?
10 – O, iartã-mã Preaiubitul meu, când nu Te pot înţelege.
11 – Iartã-mã când mâhniri prea mari mã împiedicã sã vãd lumina spre care vrei sã mã ridici Tu.
12 – Mã doare aceastã chemare ca o rupere şi îmi simt inima sfâşiatã de sus pânã jos.
13 – De o parte şi de alta a mâhnirii mele, inima mea despicatã în douã tremurã.
14 – Lacrimile însângerãrii ei se preling pe aşternutul unde zac , prãbuşit dintr-o datã ca într –o prãpastie de întuneric zdrobitor.
15 – Mi se pare cã zac din nou în aceeaşi prãpastie în care am mai fost de celelalte ori.
16 – Şi din care abia ieşisem, trântindu-mã mai îngrozitor cu o singurãtate şi pãtimire care mã înspãimântã ori de câte ori mã uit înapoi.
17 – Ce lung a fost drumul spre luminã – şi ce scurt este cel spre întuneric!
18 – Dumnezeul meu, nu mã lãsa sã cad din nou. Ţine-mã sã nu mai alunec, dacã am putut ajunge pânã aici! 19 – Iatã vântul cum vuieşte de rece voind sã mã smulgã de pe Stânca pe care mi se pãrea cã am ajuns-o! 20 – Voi gânduri negre, fugiţi de la mine; El n-a zis aşa cum îmi şoptiţi voi!
21 – Duhule al mâhnirii, taci înãuntrul meu, nu mã sfãtui la nimic! Nu mai vreau sã te aud.
22 – Nu vreau sã te ascult tocmai acum când inima mea este sfâşiatã prea adânc. Când ochii mei nu mai pot vedea nimic înainte. Şi când în urechile mele nu mai aud nimic, înafarã de glasul tãu ispititor care îmi spune veşti şi înştiinţãri îngrozitoare.
23 – Dumnezeul meu, Nãdejdea tuturor marginilor îndepãrtate ale pãmântului şi mãrii din mine, – de Tine mã agãţ cu ultima mea nãdejde, numai de Tine! În momentele mai grele aminteşte-ţi totdeauna de Hristosul tãu Cel Unul şi iubirea ta cea una.
Traian Dorz, din volumul “Prietenul tinereţii mele”
