1. Ce fericită a fost viaţa mea cât am vegheat, ascultând la tăcerile Tale.
2. Nopţile mele au fost pline de lumină şi toate ho-tarele mele au fost pline de armonii cereşti.
3. Şoaptele Tale erau sunetele cele mai dulci şi cântările cele mai fericite pentru urechile mele,
4. presimţirile Tale minunate erau îndrumări pline de limpezime pentru mintea mea
şi visul meu cel mai înalt se prefăcuse în Tabor strălucit sub picioarele mele.
5. Trăind acolo, ar fi trebuit să nu mai pot muri niciodată.
6. Cântând aşa, ar fi trebuit să nu mai pot plânge niciodată.
7. Umblând sprijinit aşa, de umărul Tău, să nu mai pot cădea niciodată.
8. Şi, dobândind în aşa măsură încrederea Ta, să nu mai pot face nimic pe lumea asta prin care să-ţi trădez vreodată iubirea.
9. Nimeni, poate, n-a mai văzut din partea Ta ceea ce am văzut eu.
10. Nimănui, poate, nu i-ai mai spus cuvintele de iubire pe care mi le-ai spus mie.
11. Faţă de nici un suflet, poate, n-ai mai fost cum ai fost faţă de mine.
12. Nimănui, poate, nu i-ai mai fost ceea ce mi-ai fost mie şi nimeni, poate, nu Ţi-a mai fost Ţie ceea ce mi se părea că-Ţi sunt eu.
13. Cui i-ai mai fost un Păstor atât de bun şi pe cine l-ai mai făcut Tu să nu ducă lipsă chiar de nimic, aşa cum m-ai făcut pe mine?
14. Pe cine ai mai purtat Tu la păşuni atât de verzi şi la ape atât de odihnitoare?
15. Al cui suflet l-ai mai putut înviora Tu cu atâtea binecuvântări cereşti şi pe cine ai mai povăţuit Tu cu atâta blândeţe şi răbdare pe căile dreptelor Tale învăţă-turi?
16. Cu cine oare să mai fi fost Tu atât de apropiat şi de întăritor prin toate văile umbrei morţii, prin care am umblat eu, precum ai fost cu mine?
17. Şi pe cine ai mai mângâiat Tu oare aşa cum m-ai mângâiat pe mine, cu toiagul sprijinului Tău puternic şi cu mustrările nuielei Tale iubitoare?
18. Cui i-ai mai întins Tu vreodată o masă atât de plină de mulţumiri şi de izbânzi în faţa potrivnicilor săi?
19. Peste al cui cap ai mai turnat Tu atâta untdelemn de binecuvântări şi de inspiraţii divine?
20. Paharul cui a mai fost atât de plin ca al meu?
Atunci de ce n-am putut rămâne tot aşa, veşnic?
21. Da, numai fericirea şi îndurarea m-au însoţit în toate zilele vieţii mele, în toate stările prin care m-ai trecut şi în toate locurile prin care m-ai purtat.
O, cât de nemărginit de bun ai fost cu mine!…
22. Ca şi cum Tu nu m-ai fi avut decât pe mine singur în grija şi în dragostea Ta!
23. O, în ce lumină îmi porunceau toate acestea să trăiesc şi să mor!
24. O, dacă moartea strălucită m-ar fi încununat în clipa acelei supreme vieţuiri, în marea clipă a îmbrăţişării Tale dinainte de ispita mea!
25. …Dar a trebuit să mai trăiesc, să mă mai prăbuşesc şi să mai ard, ca să-Ţi fiu martor şi mai adevărat.
Traian Dorz
Prietenul tinereţii mele, Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
