„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Hristos ne curăţeşte.” Dacă n-avem părtăşie, nu umblăm în lumină şi nici sângele lui Hristos nu ne mai curăţeşte. (…)
Eu m-aş fi bucurat să putem sta mai mult împreună. Aş fi dorit să putem sta la această masă rotundă, fiecare să spună, fiecare să asculte şi poate că undeva ne-am fi putut întâlni frumos cu toţii în acelaşi loc. Nu numai „laolaltă”, ci şi „împreună”. Nu numai trupeşte întâlniţi, ci şi sufleteşte. Şi de-aici încolo, cel puţin din două adunări, să nu mai fie două. Să fie măcar una. Dacă nu pot fi din patru una, cel puţin din cele două, care-s surori mai apropiate. Că, dacă cineva se desprinde de părtăşie şi nici nu vrea să înţeleagă, şi nici nu doreşte să asculte, ci o ia de unul singur şi se duce cum îi place lui, aceluia nici Domnul nu-i mai pune condiţii. Dacă nu vrea să asculte, ducă-se, facă, zică… predice, cânte, umble, laude… umble cum vrea! Dar dacă vrea cineva şi simte dorinţa să fie după voia lui Dumnezeu, pe aceia îi rugăm în Numele lui Dumnezeu – fără să ne mai judecăm unii pe alţii, fără să tot dezgropăm morţi care put, fapte din trecut pe care le-am interpretat după cum am vrut, dându-le gravitatea sau importanţa, sau neimportanţa care ne convenea – să pornim de-aci, de la baza aceasta. Şi, de-aici înainte, adunaţi-vă. Daţi-vă toate silinţele să vă vedeţi fiecare, să ne vedem fiecare propria noastră vină.
Am fost cu fraţii… şi-i judecau pe tineri. Un frate bătrân îi judeca pe tineri:
– Aţi văzut tinerii aceia că nici nu-şi făceau cruce. Sunt dintre fraţi, copii de‑ai fraţilor. Şi copiii oamenilor lumeşti îşi făceau cruce la biserică, şi ei nu-şi făceau cruce”. Şi îi judecau pe tineri. Şi am zis:
– Bine, frate, dar oare de păcatele acestor tineri dumneata eşti nevinovat? Noi suntem nevinovaţi? Noi, bătrânii. Dacă ei se poartă necuviincios, n-avem noi oare, pentru purtarea lor, vreo vină, vreo parte de vină fiecare? Sfântul Apostol spune aşa: „Cine cade şi eu să nu ard? Cine este slab şi eu să nu fiu slab?”. Omul cu adevărat nevinovat se consideră de vină şi vinovat de căderea oricui: „Poate că el n-ar fi căzut, dacă eu m-aş fi rugat mai mult, dacă aş fi mers mai cu dragoste şi aş fi vorbit mai cu lacrimi cu el”.
A venit, nu de mult, la mine un frate de undeva de departe, de prin Bucovina. Şi a început s-o judece pe mama sa, spunând:
– Uite, acuma e pe moarte. Spune, frate, să-i mai fac vreo înmormântare la mama cu fraţii, când ea tot timpul, toată viaţa numai împotriva Lucrării a fost? Numai împotriva adunărilor, numai împotriva fraţilor. Niciodată n-a iubit Lucrarea Domnului; niciodată n-a iubit Cuvântul lui Dumnezeu…
Şi o judeca pe mama lui, care era pe patul de moarte. Şi se îndoia dacă el mai are datoria să o îngroape cu fraţii şi să-i facă o înmormântare frăţească. M‑am uitat cu lacrimi la el şi am zis:
– Frate, dumneata eşti credincios? O judeci pe mama… Dar de faptul că mama dumitale a fost străină de Domnul şi că a urât adunarea, şi că nu i-a iubit pe fraţi, oare nu cumva ai o mare vină chiar dumneata? Nu-i nici o mamă care să nu-şi iubească copilul ei. Şi când copilul îi înfăţişează cu dragoste mamei un cuvânt şi cu lacrimi un adevăr, eu cred că nu există mamă căreia să nu i se înmoaie inima, să nu primească de la copilul ei acest cuvânt. Eşti chiar nevinovat dumneata de starea în care a trăit şi în care moare mama dumitale? Gândeşte-te!
Şi a trebuit să-i vorbesc cu lacrimi despre datoria lui faţă de mama lui; datoria lui de om credincios faţă de mama lui, o femeie necredincioasă. Şi atunci a zis:
– Da, frate… recunosc… eu n-am fost cum trebuia să fiu faţă de mama mea.
Şi atunci s-a lămurit problema ce trebuia să facă el, măcar mai departe acum, în împrejurarea aceasta… dacă se mai putea face ceva, că nu ştia sigur dacă o mai găseşte în viaţă când se întorcea înapoi.
Eu cred că, în toată starea aceasta, fiecare dintre noi ar trebui să ne vedem propria noastră vină. Şi să nu acuzăm nici pe unul, nici pe altul. „Din cauza mea lucrurile au ajuns rău. La această măsură de răutăţi şi de amărăciune eu am contribuit atât de mult.” Şi, dacă fiecare, în faţa Domnului, ne vom recunoaşte partea noastră de vină… Poate că n-am făcut toţi rău; dar toţi n-am făcut atâta bine cât trebuia. Nu ne-am rugat atât de mult, nu ne-am apropiat atât de cald, n-am răspuns aşa de frumos, n-am iertat atât de repede şi atât de mult cât trebuia.
Sunt în viaţa noastră încă păcate la care ţinem. Să nu mai ţinem la păcate! Să le osândim. Că oricât de frumos nume i-am pune noi diavolului, el tot diavol e. Oricât de nevinovat nume i-am pune păcatului, el tot păcat este. Noi ne putem înşela pe noi, numind un păcat cu nume mai acceptabil şi mai nevinovat, dar nu-L putem înşela pe Dumnezeu. Ce numeşte Domnul păcat, păcat este. Ce numeşte Domnul rău, rău este. Şi noi ne înşelăm când numim binele rău şi răul bine. Dar dacă avem lumina lui Dumnezeu şi dorinţa sinceră a mântuirii noastre, nu vom schimba valorile şi nu vom inversa lucrurile. Ci vom spune răului rău, chiar dacă ne osândeşte pe noi înşine. Şi vom spune binelui bine, chiar dacă binele acesta este de partea aceluia care este adversarul nostru. Pentru că adevărul este adevăr fie că vrem să-l recunoaştem, fie că nu. Dar dacă cineva este din Dumnezeu, acela îl iubeşte chiar şi când este împotriva lui. Fiindcă aceasta este singura noastră salvare şi mântuire.
Noi va trebui să plecăm. Noi lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să lucreze. Frăţiile voastre sunteţi aici. Aveţi posibilitatea să vă mai întâlniţi şi doi cu doi, şi trei cu doi, şi unu cu ceilalţi şi… fiecare în grupuri mai mari sau mai mici. Adunaţi‑vă! Nu vă despărţiţi. Adunaţi-vă şi laolaltă, şi împreună. Şi vorbiţi, vorbiţi… Mai mult rugaţi-vă. Până când veţi simţi că puteţi să vă îmbrăţişaţi cu dragoste şi că puteţi merge împreună, simţind că împreună cu noi este cu adevărat şi Domnul, Care binecuvântează gândurile şi umblările noastre, pentru că va vedea în inima noastră sinceritatea gândurilor şi curăţia dorinţelor, în ce priveşte împlinirea voii Sale. Pentru că numai în felul acesta ne putem mântui.
Scoateţi păcatul şi toate sursele de păcat şi din inimă, şi din casă. E mai bine. Decât să ne scoată ele din Împărăţia lui Dumnezeu, mai bine să le scoatem noi mai curând din inima noastră. Că degeaba le scoatem din casă, dacă nu le scoatem din inimă. Şi degeaba ne vorbim noi frumos acum unii altora. Dacă nu ne despărţim de păcat, ne vom despărţi curând iarăşi de fraţi. Numai când te desparţi de păcat te poţi uni cu Domnul şi cu fraţii. Dacă nu ne despărţim de păcat, păcatul ne desparte şi de Dumnezeu, şi de fraţi. Nu putem să mergem în Împărăţia lui Dumnezeu cu dragostea lumească, cu lucrurile lumeşti, cu împlinirea dorinţelor lumeşti şi cu a poftelor lumeşti. Ceva trebuie să părăsim. Ceva trebuie să lepădăm. De ceva trebuie să ne despărţim: ori de păcat, ori de credinţă; ori de sursele de păcat, ori de sursele mântuirii. Că nu le putem împăca. Şi chiar dacă ne închipuim că le putem, ne înşelăm singuri. De ce să ne înşelăm singuri?
Ştiţi fiecare ce aveţi de făcut, dacă vreţi.
Noi lăsăm acest cuvânt al lui Dumnezeu să lucreze. Şi ştim că el va lucra.
din cuvântul fratelui Traian Dorz la o stare de vorbă cu fraţii (probabil) din zona Galaţi
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol.4
