ilele trecute mi-a picat în mână o carte: “Pentru o Ortodoxie realistă – convorbiri cu Dan Ciachir”, în realizarea lui Radu Doru Micu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, ediţia a II-a). Cartea aceasta mi-a atras atenţia încă de la momentul primei sale apariţii, care s-a produs, la aceeaşi editură, în 2002. Şi spun că mi-a atras încă de atunci atenţia pentru că, undeva, în finalul ei, sub titlul subcapitolului “Presiunile veacului iau forme protestante…”, în cadrul convorbirilor despre vrute şi nevrute, se ajunge şi la… Oastea Domnului. Ispitit de Radu Doru Micu, interlocutorul său – nimeni altul decât reputatul om de carte şi redutabilul teolog Dan Ciachir – spune: “Prima mea întâlnire cu Oastea Domnului s-a produs atunci când am citit în Convorbiri duhovniceşti dialogul cu Părintele Teofil şi mi-aduc aminte că argumentul folosit a fost reacţia bunicii sale la venirea în sat a ostaşilor: Aşa ceva nu a mai fost în Biserică. Deci iată că o femeie simplă, probabil analfabetă, avea o bună pavăză dogmatică. Nu pot fi acceptate inovaţiile, căci în fond este o inovaţie”. Şi ceva mai departe: “Instituţionalizarea aceasta a Oastei Domnului cred că a fost o greşeală şi nu ştiu cum se poate remedia, mai ales că există riscul producerii unui fenomen de expansiune spre Regat. Oastea Domnului nu aparţine, după mine, Ortodoxiei, ea fiind un paliativ destul de pernicios şi nu numai în plan estetic. Cred că Sinodul nostru şi-ar putea revizui atitudinea faţă de Oastea Domnului şi-ar putea fi mai ferm: măcar sub raport dogmatic”
Nu aş fi readus în discuţie aceste opinii ale lui Dan Ciachir despre Oastea Domnului dacă, cu foarte puţin timp în urmă, nu ar fi apărut cea de-a doua ediţie, adăugită, a cărţii în discuţie.
Desigur, nu ne e străin modul unora dintre teologi de a se raporta la Oastea Domnului. Detectăm însă, în toate aceste cazuri, o trăsătură comună a acestor analişti ai fenomenelor Ortodoxiei româneşti: constatarea prin delegaţie a acestei laturi de manifestare spirituală specifice Ortodoxiei noastre şi nu numai. Domnul Ciachir punctează foarte pertinent întâlnirea sa cu Oastea Domnului: “Prima mea întâlnire cu Oastea Domnului s-a produs atunci când am citit în Convorbiri duhovniceşti dialogul cu Părintele Teofil…” În tot restul capitolului, domnul Ciachir uită – scuzabil, am zice noi! – să ne spună dacă a mai avut şi o altă întâlnire, concretă, faţă către faţă, cu Oastea Domnului. Ţinând cont şi de contextul în care au apărut Convorbirile (puţin după ’80, deci într-o perioadă când destui teologi tăiau frunză la… rapoartele Securităţii, înfierându-i cu sârg pe cei care altfel înţelegeau să-şi poarte Ortodoxia), şi de faptul că, din ’80 şi până în prezent a mai trecut ceva vreme, ni se pare inoportună catalogarea unei grupări, a unei comunităţi de simţire şi trăire ortodoxă românească doar în marginea unor intuiţii de la lectură la expresia realităţii. Nu punem la îndoială buna credinţă a teologului şi omului de cultură Dan Ciachir. Însă nu putem să nu ne îndoim de derapajul analitic de la realităţile unor manifestări la generalizarea ilicită a acestui fenomen, în baza unor cuplări individuale la grila unor false fişe de lectură. S-ar fi cuvenit, şi în acest caz, raportarea la elementarele precauţii de ordin metodologic care ne feresc întotdeauna de maladive afirmaţii şi etichetări păgubitoare. Dar de la o radiografiere după ureche a unor manifestări şi până la anularea – sub raport al validităţii hotărârilor luate – a unui întreg Sfânt Sinod (căruia Dan Ciachir îi sugerează – culmea, în baza acestor constatări! – să-şi revizuiască atitudinea în privinţa Oastei Domnului), drumul mi se pare mai mult decât dubios de temerar.
Dan Ciachir şi Oastea Domnului. M-am gândit mult la titlul materialului. Mai exact la corectitudinea sa la nivel estetic. De regulă, conjuncţia şi introduce o demnitate în limbaj între doi termeni la nivelul lecturii. Adică, în cazul acesta: despre Oastea Domnului a vorbit pertinent Dan Ciachir.
Aş fi nedrept cu mine, cu cititorii şi… cu Dan Ciachir dacă aş susţine conceptul de demnitate a limbajului prin conjuncţie în acest caz. Dar, în acelaşi timp, m-am gândit că poate tocmai această instanţă a demnităţii ar trebuie să constituie o provocare pentru Ciachir. Aceea de a vorbi pertinent (şi) despre Oastea Domnului. După ce va şi cunoaşte Oastea Domnului! Oastea Domnului trăită, şi nu cea… citită. Printre rânduri, acum mulţi ani în urmă…
Romeo PETRAŞCIUC
(Iisus Biruitorul, nr. 35 / 2004, p. 1)
