Mă întorc de la un examen duhovnicesc. De la cel mai greu examen duhovnicesc pe care l-am avut în viaţa mea duhovnicească. Am trecut printr-o noapte teribilă! Boala mă secătuise cu totul. Suferinţa, deznădejdea şi ispita făcuseră noapte. Parcă cerul mă părăsise. Ca pe Iov, mă lăsase în mâna ispitei. Satan îmi punea degetul şi gândul pe cuvintele de la Moise: „Decât să Te porţi aşa cu mine, Doamne, mai bine omoară-mă” (Numeri 11, 15). Şi mă îndemna să zic cu Iov: „Când se va sfârşi noaptea aceasta?… Mai bine moartea decât aceste oase” (Iov, cap. 7).
O, cât de slab am fost în examenul de la Davos! De nu-mi veneau în ajutor rugăciunile ostaşilor, poate că rămâneam pentru totdeauna într-un mormânt din Elveţia. În şcoala de la Davos, Domnul m-a umilit din nou, ca să înţeleg din nou şi să spun din nou tuturor, pe tot locul, că Oastea nu e a mea, un vas netrebnic şi slăbănog. În noaptea de la Davos, Domnul mi-a spus din nou, răspicat, că Oastea nu e a mea, nu e a oamenilor, ci este a lui Dumnezeu.
Mă întorc de la Davos cu un nume nou: „slăbănogul Oastei”. Cu acest nume vreau să rămân până la sfârşit. E numele ce mi l-a dat Cerul de sus, într-un moment de inspiraţie. E numele ce spune şi el că Oastea Domnului nu este a mea, ci este a Domnului. Din şcoala de la Davos, mă reîntorc cu o rugăciune pe care am învăţat-o acolo:
Rugăciune:
Doamne Iisuse! De pe patul suferinţelor mele, privesc mereu la unica mea mângâiere şi scăpare: la Crucea răstignirii Tale de pe Golgota. Câte ai suferit, o, Doamne, pentru mântuirea mea! Între hulele celor ce Te huleau în ziua răstignirii, era şi aceasta: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine a Se mântui nu poate”. Pentru Tine, Iisuse Doamne, Fiul lui Dumnezeu, aceasta era o hulă. Pentru mine însă, aceste vorbe sunt o mustrare. Ele taie în puţina mea credinţă. Ele mă mustră pentru puţina mea credinţă. O, Doamne, pentru mântuirea mea, eu n-am ce să aduc, decât suspinul tâlharului de la dreapta Ta. Eu, după dreptate, sufăr pentru păcatele mele.
O, Doamne, ţine-mă lângă Tine răstignit, ca pe un tâlhar ce nu poate fi altcum mântuit. Ţine-mă până la sfârşit răstignit pe crucea încercărilor şi suferinţelor, ca să pot auzi şi eu, pe urmă, făgăduinţa Ta cea dulce: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”. O, Doamne, eu Te rog, nu mă lăsa să mă pogor de pe crucea suferinţelor până în clipa când mă vei primi în braţele Tale şi-n odihna Ta cea veşnică. Amin!
Părintele Iosif Trifa
(„Oastea Domnului” nr. 39 / 24 sept. 1933, p. 1)
