Doar nici unul dintre aleşii Domnului din Biblie nu a stăruit atât de mult în «şcoala» cea mare a rugăciunii ca Psalmistul David. Iar în şcoala aceasta l-a trimis Domnul. L-a trimis prin nesfârşite izbelişti, frământări şi necazuri.
Domnul parcă anume a stors viaţa acestui om, pentru ca să picure din ea mărgăritarul cel scump al Psalmilor. Pentru ca să ne rămână zestrea cea scumpă a Psalmilor; cea mai minunată carte de rugăciune pentru toate vremurile şi toţi oamenii.
Domnul a învăţat pe David să se roage în şcoala cea mare a vieţii. L-a lăsat izbit mereu de frământări, necazuri, prigoane, pentru ca să înveţe a «striga» către Domnul; a se ruga Lui şi a cânta Lui.
Iar David, «şcolarul», a prestat în «şcoala» rugăciunii un «examen» strălucit. Pentru el rugăciunea se făcuse întocmai ca pâinea şi apa. El era veşnic în vorbire cu Dumnezeu. El grăia clipă de clipă cu Domnul, aşa cum copilaşul grăieşte cu tatăl său.
În toate frământările şi necazurile, David parcă nu ştia altceva decât «să alerge» la Domnul, să-L strige pe El şi să se plângă Lui.
«Dar eu alerg la rugăciune»… ăsta era refugiul şi scăparea lui David de totdeauna.
De când eram copil mic îmi aduc aminte că eram adesea batjocorit de alţi copii de seama mea. Eu eram mai slăbuţ şi toţi se întreceau cu mine. Iar eu nu aveam nici o altă apărare decât vorba: «Las’ că vă spun la tata»… Şi alergam plângând să-i spun la tata.
Aşa era şi David. El alerga cu toate necazurile lui la Domnul, ca un copilaş al Domnului. Îşi «vărsa» necazul în faţa Lui. Cerea ajutorul Lui. Şi Domnul îndată îl scăpa.
Aşa să facem şi noi. Să alergăm la rugăciune în tot ceasul şi în toată vremea. Ca nişte copii slabi şi neajutoraţi, să alergăm cu rugăciune la Tatăl nostru cel Ceresc.
Fratele meu, de eşti sănătos, de eşti bolnav, de eşti în lipsă sau îndestulare; de eşti în linişte sau în furtună; de eşti în bucurie şi prigoană, aleargă mereu la darul şi binecuvântarea rugăciunii.
David striga din focul prigoanelor că «aleargă la rugăciune» (Ps. 109, 4).
O, ce dar mare este nouă rugăciunea şi pe timp de necaz, de încercare, de prigoană.
Aici se arată în toată puterea ei dulceaţa rugăciunii, darul şi ajutorul ei.
Din mijlocul «spinilor», din mijlocul necazurilor şi încercărilor, iese rugăciunea cea tare şi dulce. Din împunsătura spinilor a picurat Sângele Domnului. Din spinii suferinţelor şi încercărilor picură lacrima cea caldă şi rugăciunea cea fierbinte.
Tot sunt buni şi spinii la ceva! Ei sunt un adăpost pentru păsările cele mici şi slabe. Spinii sunt plini de cuiburi.
Aici îşi află adăpost şi scăpare păsările cele mici şi slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările cele răpitoare nu pot străbate la cuibuşorul lor. Şi prin ciripitul lor, micile păsărele parcă dau slavă lui Dumnezeu pentru acest adăpost, pentru aceşti spini.
Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului; de ispite şi păcate.
Îţi mulţumesc, Iisuse Doamne, că m-ai învrednicit şi pe mine, păcătosul, să gust şi să aflu cât de dulce este rugăciunea în mijlocul «spinilor».
Îţi mulţumesc că mi-ai aşezat «cuibul» vieţii, de la început, între «spini». Îţi mulţumesc că sporeşti mereu aceşti «spini» şi prin ei mă aperi şi mă ocroteşti. Doamne, ţine-mi «cuibuşorul», până la sfârşit, în mijlocul «spinilor»“.
Părintele Iosif Trifa,
din foaia «Isus Biruitorul» nr. 13, din 24 martie 1935
1 Comment