1. Când omul începe să dea înapoi, îl vezi numai cum începe să înţeleagă sucit Cuvântul Sfânt, pe care înainte îl înţelegea ca ceilalţi fraţi, şi să vorbească nechibzuit despre învăţătura cea dreaptă pe care el însuşi o cinstea înainte;
inima lui tulburată ia hotărâri pripite,
umblă cu gânduri ascunse şi alege tovărăşii străine şi rele, căzând în greşeli tot mai dureroase,
se vede uşor că ceva nu mai este bine, dar nu se ştie, deocamdată, ce;
se vede că ceva a ajuns acolo ne-bun, dar nu se ştie, deocamdată, cum.
Dar nu peste mult se vede păcatul şi viermele care aduce starea asta.
Vai de cel care nu ascultă atunci mustrarea şi nu se întoarce!
2. Nici o categorie de oameni de pe lumea aceasta nu are atât de multe făgăduinţe mângâietoare din partea lui Dumnezeu şi a Sfântului Său Cuvânt ca cei săraci.
Dacă ascultă Cuvântul lui Dumnezeu – şi-l împli-nesc!
3. Nici o categorie de oameni nu are atât de multe înştiinţări şi osândiri ca şi cei bogaţi,
– dacă nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l împlinesc.
4. Aceasta poate că este aşa nu numai din pricină că inima omului sărac este mai smerită, dar ea nici nu are de ce să se alipească pe lume atât de vinovat ca inima bogatului, care se alipeşte de ceea ce i se pare lui că are al său.
Ce prilej minunat, ca inima săracului să se alipească tot mai puternic şi mai deplin numai de Dumnezeu!
5. În felul acesta, inima săracului este mai grabnic îndemnată să se înalţe spre Dumnezeu
şi mai gata să asculte de voia Lui, fiindcă el vede cel mai bine că trăieşte nu prin ale sale, ci numai prin ale lui Dumnezeu.
6. Neavând bogăţiile lumii care s-o robească şi s-o îngreuieze, inima săracului mai uşor se ridică spre Dumnezeu şi mai cu grabă şi mai cu drag se alipeşte de lucrurile cele de Sus.
Cred că este aşa, mai ales, pentru că săracul, nea-vând – ca bogatul – avuţii în chip vinovat adunate, acestea nu apasă peste sufletul său cu osânda şi cu bles-temul acestora, care, adesea, fac cu neputinţă mântuirea celui ce le are (Lc 6, 24).
7. Oriunde este îngrămădită o avuţie pământească, acolo nu numai că îngrijorările vieţii acesteia răpesc tot timpul celui avut şi întunecă seninătatea feţei şi inimii omului aceluia,
– dar peste grămădirea avuţiei sale apasă blestemul,
apasă blestemul celor de la care au fost răpite pe nedrept cele adunate de omul bogat.
8. Orice om, muncind cinstit, nu poate aduna a¬veri, nu poate strânge avuţii şi nu poate deveni bogătaş…
Poate numai să-şi câştige pâinea, necesară sau mul-ţumitoare, pentru traiul cinstit al său şi al familiei sale.
Orice trece peste asta vine, de obicei, în chip ne-cinstit – şi deci vinovat.
9. Nimeni nu poate grămădi averi, dacă munceşte numai cinstit în toate,
ci, dacă undeva s-au îngrămădit multe avuţii lumeşti, acolo se vede neapărat că a fost cineva care trebuie să fi lucrat ceva în chip şi necinstit.
Iar ceea ce este strâns în chip necinstit este vinovat şi este apăsat de un blestem.
De aceea, sufletul care vine la Domnul simte nevoia să scape de avuţii, împărţindu-le pe la acei de la care au fost luate.
10. Blestemul acesta rămâne apoi peste comoara adunată şi păstrată în chip vinovat, până ţine această avuţie, întinzându-se şi peste cine o stăpâneşte şi se li-peşte de ea, îngreuind şi sufocând totul sub aceleaşi apăsătoare urmări.
De aceea Zacheu căuta să scape cât mai repede de avuţiile lumeşti!
11. Dumnezeu voieşte, cu milă, ca sufletul omului Său să fie mântuit. Şi atunci, ori îi ia El avuţiile acestuia, spre a-l uşura şi a-l scăpa de blestemul lor, – ori sufletul însetat după eliberare I le dă el însuşi lui Dumnezeu şi săracilor, ca să se elibereze din cătuşele lor – ca Zacheu (Lc 19, 8).
12. Primul simţământ pe care îl are sufletul născut din nou este dorinţa de a se despovăra de apăsătoarea greutate a avuţiilor lumeşti (Fapte 2, 45),
simţind şi presimţind vinovăţia acestora.
13. Cea dintâi dovadă a adevărului naşterii din nou este chiar dărnicia, binefacerea şi împărţirea avuţiei, – căci sufletul bun doreşte să-I dea lui Dumnezeu nu numai tot avutul lui dinlăuntru, ci şi pe cel din afară. Şi semenilor săi, tot aşa.
Doreşte nu numai să scape el de povara avuţiilor sale, ci să-i scape şi pe alţii de povara sărăciei lor.
14. Dobândind în ceruri o avuţie nespus mai bună, care dăinuieşte (Evr 10, 35),
adevăratul credincios este gata să renunţe cu bucu-rie la tot acest greu balast pământesc care sunt avuţiile peste necesităţi. Poverile acestea l-au împiedicat pe om şi-l împiedică încă atât de mult pe calea mântuirii,
acestea l-au oprit atâta vreme de la această fericită cale, cu amăgirea deşertăciunii lor.
O, cât de înţelept este acela care face aşa cât mai curând şi cât mai deplin!
15. Bunul credincios, ştiind că dacă împarte bunurile care îi prisosesc lui va uşura viaţa fraţilor săi săraci, va face mereu aceasta, spre slava lui Dumnezeu, dând săracilor, care sunt atât de mult iubiţi de Domnul,
– şi cu care el va fi împreună-moştenitor apoi în împărăţia cerurilor în curând.
O, ce mare şi fericită este bucuria celui ce face aşa!
16. Cel credincios este destul de înţelept, astfel că, drămuindu-le aici, el va avea aceste avuţii în cer, pe veci, nespus mai frumoase şi mai dulci,
împreună cu toată răsplătirea lor
de la Dumnezeu şi de la cei cărora le-a dăruit.
17. Întotdeauna apropierea unei mari primejdii, pe care nu o mai poţi nici amâna, nici ocoli, îţi umple su-fletul îngrozit de ea cu o unică şi mare dorinţă: aceea de a se grăbi venirea şi trecerea ei cât mai repede.
E dovadă că sufletul are o mare credinţă când, în astfel de clipe de înspăimântată aşteptare, poate să se înalţe şi poate să se atingă prin rugăciune măcar cât de puţin de Dumnezeu.
18. Când în faţa năvălirii vrăjmaşului ameninţător, la care priveşti cu ochii măriţi şi miraţi de groază, poţi să te sustragi pentru o clipă de la aceste temeri şi poţi să te avânţi spre Dumnezeu cu toată puterea ultimei tale nădejdi, ca să-I smulgi puterea şi liniştea curajului de care ai nevoie atunci, – acesta este un mare har.
Atunci Îl grăbeşti în ajutorul tău pe Dumnezeu, ca El să te scape cu un ceas sau cu o clipă mai înainte de a fi zdrobit de copitele cailor vrăjmaşului tău.
Ce mare lucru este acesta!
19. Rugăciunea în faţa vrăjmaşului este o dovadă de mare credinţă, pentru că în clipa unei astfel de pri-mejdii sunt rare acele suflete care mai pot să se roage.
Pentru că priveliştea vrăjmaşului care se năpusteşte este totdeauna înfricoşătoare.
Şi atunci ai nevoia cea mai mare să fii întărit.
20. Priveliştea morţii care vezi că ţi se apropie fio-ros şi grabnic este atât de cumplită şi atât de copleşitoare, încât mintea este năucită şi se pierde cu totul… Atunci greu îşi mai aduce aminte de rugăciune.
De aceea trebuie să ne rugăm înainte de ispită, fiindcă atunci e foarte greu să te rogi.
Doamne, izbăveşte-ne totdeauna de cel rău!
Amin.
Garanţia Veşnică / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
