Se cuvine să privim în urmă, cu mulţumire adâncă adusă Domnului pentru biruinţele de până acum şi cu recunoştinţă şi evlavie adevărată faţă de marii înaintaşi şi faţă de jertfele lor atât de bogat roditoare. Şi numai pe temelia solidă a unei astfel de retrospective, realizată cu cea mai bună ştiinţă şi conştiinţă, să ne gândim drumul şi responsabilităţile pe mai departe.
Iată un citat din marele om al lui Dumnezeu şi al Oastei, care a fost fratele Traian Dorz: „Părintele nostru în Evanghelie, care ne-a născut pe noi în Hristos, nu numai prin felul cum ne-a înfăţişat el adevărul Evangheliei şi ne-a îndrumat în el, ci şi mai mult prin felul cum a trăit cu fapta el însuşi acest adevăr ne va fi nouă o veşnică şi luminoasă pildă de urmare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Adevăratul ostaş al Domnului nu poate avea un alt duh şi o altă învăţătură, deosebite de ale Părintelui Iosif, cel pe care Dumnezeu l-a învrednicit să înceapă Lucrarea aceasta cerească a Oastei Domnului. El a iubit Biserica şi credinţa noastră strămoşească nu numai ca ostaş, ci şi ca preot slujitor al ei. A ţinut totul şi n-a lepădat nimic. A cinstit totul şi n-a dispreţuit nimic. A apărat totul şi n-a înfruntat nimic, decât păcatul. Căci păcatul nu era al Bisericii; păcatul era al oamenilor celor slabi din ea. Şi păcatul trebuia scos afară. Împotriva păcatului trebuia luptat cu toate puterile şi mijloacele. Şi aşa a luptat el, nu contra învăţăturii, nici contra oamenilor, ci contra păcatului. De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el şi l-a înzestrat nu numai cu o mare capacitate de a munci, dar şi cu un atât de hotărât curaj de a lupta” (Hristos – mărturia mea, ediţia a II-a, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2005, p. 443-444).
E totul spus aici despre misiunea şi despre programul Oastei Domnului! Şi e totul spus despre problemele şi nemulţumirile din Oastea Domnului, cele care existau şi atunci când fratele Traian scria aceste cuvinte şi cele care există şi astăzi! Atât cauza, cât şi natura adevăratelor probleme, de care sunt deplin conştienţi şi preocupaţi lucrătorii serioşi ai Oastei Domnului, sunt clar definite în cuvintele de mai sus: un alt duh şi o altă învăţătură.
Dorinţa noastră pentru cei care au fost şi sunt o problemă şi o durere pentru Oastea Domnului şi care nu numai că ei nu se mântuiesc, dar se şi luptă cu toată puterea ca şi pe alţii să-i atragă în pierzarea lor, este ca ei să lepede acel „alt duh”, cu tot cu învăţătura sa stricată şi ucigaşă. De foarte multe ori însă, această dorinţă sinceră de mântuire a celui căzut nu se poate împlini, din pricina învârtoşării inimii lui. Fratele Traian a avut el însuşi atâtea dureroase deziluzii cu unii fraţi mincinoşi, pentru care atât de mult a suferit şi s-a rugat, dar care şi-au dus mai departe, nesimţitori, drumul lor rătăcit şi rătăcitor. În urma unor astfel de sfâşietoare experienţe, fratele Traian formulează această atenţionare, de mare importanţă pentru toţi cei din Oastea Domnului, de acum şi de totdeauna:
„Oricine va veni în Lucrarea Oastei Domnului, dar nu va preţui şi nu va urma în cel mai curat fel pe părintele nostru duhovnicesc, pe Părintele Iosif, şi îndrumările lui, acela nu va fi niciodată un frate, ci va fi un străin. Pe acela fraţii nu trebuie nici să-l primească şi nici să-l urmeze niciodată. După cum spune şi Sf. Apostol Pavel: «…şi cine nu ascultă ceea ce vă spunem noi, însemnaţi-vi-l şi să nu aveţi nici o legătură cu el, ca să-i fie ruşine (dacă mai poate simţi ruşinea)…». Pe un astfel de om, care nu mai poate avea nici respect de înaintaşi şi nici ruşine de fraţi, e păcat să-l primeşti. E păcat să-l asculţi. E păcat să-l urmezi, fiindcă îl încurajezi la rău şi-l ajuţi să fie şi mai îndărătnic. Cine îl primeşte şi-l urmează va fi osândit împreună cu dezbinătorul şi întocmai ca şi el (II In 10)” (ibidem, p. 443).
E o chemare înaltă şi sfântă aceea de a fi în Oastea Domnului şi de a te numi ostaş al Domnului. Duhul cel înşelător însă dă cu largheţe numele de „ostaşi” şi unora care nu sunt „fraţi”, ci „străini”. Printre minunatele daruri ale Duhului Sfânt este însă şi darul deosebirii, darul discernământului duhovnicesc.
Cu acest dar al deosebirii, adevăratul purtător de Duh, adevăratul ostaş, recunoaşte uşor pe acel „alt duh”, pe satana, oricât de specialist ar fi acesta în „arta” disimulării, se leapădă hotărât, iară şi iară, „de toate lucrurile lui, de toţi slujitorii lui, de toată slujirea lui şi de toată trufia lui” şi îşi înnoieşte stăruitor întoarcerea sa la Domnul şi legământul unirii sale neclintite cu Hristos. Acest legământ să-l punem ca piatră de temelie a vieţii şi a lucrării noastre în Oastea Domnului şi la acest important moment aniversar! Spre mântuirea noastră şi a multora.
Pr. Prof. Vasile Mihoc
1 Comment