Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home De-a datul cu părerea

De-a datul cu părerea

De-a datul cu părerea

P. I. David – De-a datul cu părerea sau
Oastea Domnului – teren viran pentru manuale experimentale

Î

n urmă cu câţiva ani, pe piaţa românească de carte religioasă apărea un volum incitant (la prima vedere): “Călăuză creştină. Sectologie”, semnat de Diac. P. I. David (printre altele, şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti). Cartea, publicată în mai multe ediţii, se voia a fi un catehism “pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar” (Călăuza creştină, ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p. 1), sau, după menţiunea făcută pe pagina de gardă a următoarei ediţii (Ed. Episcopiei Tomisului, Constanţa, la un an pe care nu vi l-aş putea indica, deoarece pe copertă  apare drept an al apariţiei 1999, pagina de gardă ţinând cu tot dinadinsul să ne afişeze un debordant an 1998), “manual experimental pentru profesorii şi elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice şi de artă, Şcolilor pedagogice, Colegiilor şi şcolilor profesionale”.

Nu interesează acum o valorificare ori vreo radiografiere a Sectologiei, în ansamblul ei. Nu intră în atenţia noastră acest aspect. Mai cu seamă, după parcurgerea câtorva pagini care, cu siguranţă, au puterea de a ne convinge dacă se justifică sau nu acest efort.
De aceea, ne vom referi doar la punctul de vedere al d-lui David cu privire la Oastea Domnului exprimat, cu largă dare de mână, în paginile acestor apariţii. După ce vom vorbi câte ceva despre Sectologie, ne vom opri apoi la o altă carte a aceluiaşi autor (Invazia sectelor, Ed. Europolis, Constanţa, 1999), carte în care avem, pe lângă calchierea (în fiecare volum) aceleaşi teme şi aceloraşi date, câteva “elemente noi”.

Călăuza creştină. Sectologie. Între multele grupări care fac obiectul aşa-ziselor analize sectologice ale lui P. I. David, la loc de “cinste” se află şi… Oastea Domnului. Ne vom opri asupra unor puncte aleatorii ale analizei teologului bucureştean, făcând trimitere, cu precădere, la ambigua ediţie 1998-1999. Capitolul în discuţie: “Grupări separatiste, (virgula îi aparţine autorului, n. n.) apărute sau reorganizate în cadrul Bisericii Ortodoxe Române” (p. 289-331), subcapitolul “Grupări ale zeloţilor şi melozilor populari” (p. 290-297). Motto al temei în discuţie, cuvântul Scripturii, care zice: “Feriţi-vă de cei ce fac dezbinări şi tulburare (Rom. XVI, 17), de închinare la idoli, vrăjitorie, certuri, mânii, gâlceve, eresuri…. (Galat V, 20-21)”.
În chiar debutul prezentării, autorul precizează că Oastea Domnului nu poate fi considerată sectă, pentru că “nu profesează, cu câteva excepţii, vreo învăţătură deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe”. Ea, ca şi mişcarea stilistă, aflată sub aceeaşi lupă a cercetării, “se manifestă numai ca grupări sau mişcări separate sau pe lângă Biserică, nerespectând disciplina ei, cu unele practici, totuşi, ce le apropie în ultima vreme de cultele neoprotestante şi de secte” (p. 290).
Acestea fiind spuse, să purcedem la lecturarea întâiului subcapitol: “Origine, concepţii şi metode de lucru, răspândire”. Vom cita, mai întâi, un pasaj din ediţia 1994: “Iniţiator şi organizator al acestei mişcări a fost mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului care a delegat pe Iosif Trifa (1888 – 1938) din Sibiu cu ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial” (Călăuză creştină, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p. 166).  Ediţia 1998-1999: “Iniţiator şi organizator al acestei mişcări  a fost mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului care a delegat pe Iosif Trifa (1888 – 1938) şi el iniţiator, cu ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial”. (Cred că nu e lipsit de importanţă, din respect pentru cititorii noştri, să precizăm că citatele sunt redate exact ca în cărţile invocate; precorectura, corectura şi bunul de tipar pentru cărţile în discuţie aparţin lui P. I. David…) Un aspect de o rară fineţe, în această privinţă, îl surprinde P. I. David în Invazia sectelor: «Sunt speculaţii fără rost de a pune pe unul sau pe altul “lider”. Amândoi au acelaşi merit în ceea ce priveşte activitatea O. D.» (p. 67). Salutar, pentru ediţia 1998-1999, e faptul că nu se mai precizează că mitropolitul Nicolae Bălan “a delegat pe Iosif Trifa din Sibiu” cu iniţierea Oastei, cunoscut fiind, până la urmă, că Părintele  Iosif vine la Sibiu de la Vidra de Sus şi nu… de la Sibiu. Avem, apoi, deodată (o altă rectificare suferită de Invazia sectelor), doi iniţiatori (în ediţia 1994, după cum aţi observat, era doar mitropolitul ardelean), însărcinaţi cu “ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial”. Dacă se face bine înţeles, autorul vrea să ne comunice, în subtext, că, de fapt, adevăratul iniţiator al Oastei Domnului nu e nimeni altul decât… Centrul eparhial. Admiţând că nu aceasta a fost intenţia auctorială, rămânem totuşi la cei doi iniţiatori “vizibili” ai mişcării: mitropolitul Nicolae Bălan şi preotul Iosif Trifa.
E destul de greu de crezut că, deşi chemat la Sibiu încă din septembrie 1921, Preotul Iosif Trifa nu a întreprins nimic, cale de peste un an (până la apariţia Oastei Domnului ca vagă idee, o dată cu publicarea Chemării la o viaţă nouă în Hristos, apărută în primul număr al foii Lumina Satelor din 1923), pentru a duce la îndeplinire “sarcinile trasate de Centrul eparhial”. Ba, mai mult, într-unul din numerele pe 1930 ale Luminii Satelor, însuşi mitropolitul Nicolae Bălan se “încăpăţânează” să facă o veritabilă “speculaţie fără rost” (vorba d-lui David), şi anume: “În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţie mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă, sufletească. Acest curent l-a făcut Mişcarea Oastei Domnului, iniţiată şi condusă de preotul Iosif Trifa” (sublinierea ne aparţine).
“Gruparea avea o tipografie proprie la Sibiu. S-a editat revista Iisus Biruitorul, iar Iosif Trifa din Vidra, venind la Sibiu, a preluat conducerea tipografiei şi a publicat predici specifice activităţii frăţeşti a asociaţiei” (p. 290), ne informează, în continuare, Călăuza creştină. După cum reiese din expunere (“Gruparea avea o tipografie proprie la Sibiu…”), efect pervers al analizei sectologice, gruparea, inexistentă înaintea venirii Părintelui Iosif la Sibiu (pentru că de mai sus aflăm că pentru aceasta fusese chemat, de fapt, Părintele Iosif)… avea deja o tipografie proprie! Fapt contrazis, cu toată bunăvoinţa logicii, de însuşi firescul lucrurilor. Tot de aici, din aceeaşi Călăuză, aflăm că, în aceeaşi tipografie, înainte de preluarea ei de către Părintele Iosif Trifa, “s-a editat revista Iisus Biruitorul”. Or, această publicaţie (care nu s-a tipărit nicidecum la tipografia mitropoliei!), potrivit istoriei presei transilvănene, apare abia în 1935, ca urmare a interdicţiei impuse Părintelui Iosif de a mai edita Lumina Satelor. Desigur, inerente erori într-o analiză servită drept călăuză sau manual experimental pentru profesorii şi elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice etc… etc…
Nu intenţionăm aici să semnalăm toate mostrele analitice răspândite cu atâta îmbelşugare pe parcursul întregului capitol. Desigur, spaţiul şi bunul simţ nu ne-ar permite acest lucru. Am redat doar câteva frânturi însumate în cele nici 20 de rânduri de început ale subcapitolului “Origine, concepţii şi metode de lucru, răspândire”.
Dar, pentru a vă convinge că P. I. David nu se dezice nici în celelalte date prezentate cu pretenţia de călăuză, mai semnalăm o remarcă a autorului (care pe mine, personal, dincolo de surprinderea stupefiantă pe care mi-a produs-o, m-a pus serios pe gânduri). Astfel, dacă pentru întreaga frăţietate a Oastei Domnului, anul trecerii la Domnul a “fratelui” Traian Dorz (cuvântul “frate” – se vede, necunoscut ca noţiune autorului – e poziţionat între ghilimele) este 1989, aflăm din Călăuză că, de fapt, potrivit lui P. I. David (care, în Invazia sectelor, ne mărturiseşte că a şi participat la înmormântare!), acest an este 1988. Fidel unor asemenea metode şi fundamente elementare de bun simţ analitic, nu mai miră pe nimeni, cred, că în cârca Oastei Domnului sunt puse, prin urmare, o mulţime de orientări şi direcţii schismatice, care, dintr-o trăsătură de condei, rezolvă incapacitatea de a detecta, prin mijloace adecvat-ştiinţifice, adevăratele paternităţi ale unor variate manifestări eretice. Astfel, aflăm cu stupoare că gruparea Visarioniştilor sau a Fiilor tăicuţului, a Terapeuţilor ori Ucenicii Sfântului Ilie ar descinde, după P. I. David, din nimic altceva decât din… Oastea Domnului.
Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de-ajuns, de grija Oastei (şi nu fac aici nici o aluzie la tradiţionalul proverb românesc!…), autorul Sectologiei nu pregetă să ofere, în ultima parte a capitolului dedicat acestei Mişcări – recunoscută şi preţuită de către Biserica Ortodoxă Română – şi “CÂTEVA METODE ŞI MIJLOACE misionar-pastorale pentru reintegrarea în obşte” a ostaşilor (p. 295-297).
Invazia sectelor. Ce-a de-a doua carte propusă spre recenzare nu face altceva decât, pe lângă vechile aserţiuni, reproduse ediţie de ediţie, să pluseze în suprasolicitarea manierei de cercetare cu care ne-a obişnuit teologul bucureştean. Avem de-a face, în acest caz, chiar cu o actualizare a problematicii. Cel puţin, cred că acesta ar fi trebuit să constituie obiectul unei noi abordări. Găsim şi o bibliografie (!) de care autorul încearcă să ne convingă că s-ar fi folosit în elaborarea materialului. Şi spun “s-ar fi folosit”, pentru că altfel nu ne-am putea explica citarea nu doar inexactă, ci de-a dreptul flagrantă, a unor date, sau reproducerea trunchiată (n-am vrea să credem, tendenţioasă), secţionată, a unor referinţe. Spre exemplificare, pentru a-şi susţine punctul de vedere, dl. David invocă articolul Arhimandritului Iuliu Scriban – Aşa zisul protestantism al Oştii Domnului. Articol în care, după cum bine ştim, arhimandritul se dovedeşte un vajnic apărător al idealurilor şi felului de a lucra ale Oastei Domnului. (Fiindcă veni vorba, îi recomandăm cu căldură autorului Invaziei lectura integrală a acestui material.) Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul citării unor titluri de carte din literatura Oastei Domnului. Notele de la subsolul paginii 87 sunt memorabile în acest sens. Plecând de la premisa că «Ori, (după cum am menţionat, precorectura, corectura şi bunul de tipar aparţin lui P. I. David; asta ca să nu vă întrebaţi de ce apare “ori” în loc de “or” şi care e, în cazul dat, rolul virgulei… n. n.) Editura “Oastea Domnului” este cea care produce rezerve şi izolare, încurajare şi sfidare, asocieri cu grupări străine şi suspecte, susţineri – moral şi material – ale prozelitismului chiar din rândul dascălilor de teologie (trifistă sau bălănistă)…», teologul bucureştean face un inventar al – spune el – “Făcăturilor şi ieşiturilor de sub zaţul computerizat al O. D., după 1990”. Aici aflăm nominalizată cartea Părintelui Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului, pentru care, alături de celelalte cărţi ale Părintelui, “se recomandă prudenţă”. Cităm un pasaj dintr-o notă a paginii 79 (deci cu 8 pagini în urmă): “Deja au ieşit de sub teasc numeroase cărţi, printre care şi una la care a ţinut mult fostul preot Iosif Trifa (se vede că P. I. David nu prea e la curent cu deciziile Sfântului Sinod privind preoţia sau non-preoţia lui Iosif Trifa, date, e drept, cu doar peste 10 ani în urmă, n. n.) şi care s-a bucurat şi se bucură atât de citire, cât şi de cinstire: Pe urmele Mântuitorului. Însemnări din călătoria la Ierusalim, Ediţia a III-a, Sibiu, 1994, 352 pagini. O recomandăm cu plăcere…” Întrebare oarecum firească a experimentalului cititor: plăcere sau prudenţă în lecturarea acestei cărţi? Făcătură sau carte – “care s-a bucurat şi se bucură atât de citire, cât şi de cinstire” – recomandată cu plăcere? Continuând inventarierea, pe autori, a cărţilor apărute în Editura Oastea Domnului, dintre lucrările lui Traian Dorz, P. I. David menţionează: “… Zile şi Adunări istorice, Sibiu, 1993 (corect: Zile şi Adevăruri istorice, n. n.); Căutarea Tinereţii curate, Sibiu, 1993 (corect: Cărarea Tinereţii curate, n. n.); Hristos – mântuirea mea, (nu a tuturor?…) vol. I-II, Sibiu, 1994 (corect: Hristos – mărturia mea, n. n.)…” Fie doar şi din felul în care “are grijă” autorul să redea unele informaţii – aflate, până la urmă, la îndemâna oricui şi care ţin de un minim şi esenţial efort de documentare – sau din responsabilitatea (mai bine zis, din lipsa acesteia) atât faţă de cititor, cât şi faţă de veridicitatea datelor oferite (după cum aţi sesizat, complet eronate), ne putem da seama de realele funcţionalităţi ale unor astfel de adevăruri călăuzitoare, întrupate, din păcate, chiar în manuale sau analize pretins sectologice. Şi aceasta, fără a ne referi şi la hazardarea interpretării unor astfel de date.
“…mulţi fii – se arată în altă parte -, adepţi ai Oastei Domnului au absolvit seminariile ortodoxe şi chiar au urmat cursurile învăţământului superior teologic, au devenit şi au rămas slujitori demni ai Bisericii Ortodoxe, unii au urcat, cu demnitate, chiar în jilţuri arhiereşti” (Invazia sectelor, p. 72-73). Dacă nu o ştiau până acum, unii dintre aceşti “fii” ori “adepţi ai Oastei Domnului” au ocazia să afle acum, datorită notei de subsol a d-lui David, că s-au aflat în Mişcarea Oastei încă din fragedă pruncie. Dintre cei menţionaţi de autor: “P. S. Andrei de Alba Iulia, P. S. Ioan al Oradiei, P. S. Justinian al Maramureşului, Î. P. S. Serafim al Europei Centrale etc.” (Dacă ar fi răsfoit, în ultima perioadă, foaia Iisus Biruitorul, cu siguranţă că altfel ar fi arătat această listă a adepţilor Oastei Domnului. Pentru că, după cum sesizăm, orice poziţie mai mult sau mai puţin oficial favorabilă Oastei, adoptată de către înalţii noştri ierarhi, poate fi suspectibilă de filo-ostăşism.) În aceeaşi ceată a ostăşiţilor deconspiraţi de  Invazie îl găsim şi pe redutabilul teolog (în adevăratul sens al cuvântului) şi vrednicul de pomenire Pr. Prof. Dr. I. Bria. Păcatul capital al teologului de talie universală I. Bria este, după acelaşi P. I. David, că acest « …”mare” cadru didactic fără practică pedagogică şi pastorală, mai mult ironic, decât irenic, economist-afacerist decât ecumenic, apologet al verzilor, după atâta slugărnicie pentru roşu (…) a devenit apologetul trifiştilor!…» Cred că nu îşi mai are locul nici un comentariu. Poate doar în privinţa practicii pedagogice (total diferită, desigur, de pedagogia experimentală davidistă). Sau în cea a nostalgiei autorului Invaziei după o anumită culoare (ca să n-o numim roşie) pomenită în text, mult cunoscută şi foarte “la modă” în timpul studiilor săvârşite (în plin avânt tineresc) de P. I. David la Academiile Teologice din Moscova-Zagorsk şi Leningrad (vezi Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu – Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 143). Şi, fiindcă veni vorba, poate n-ar fi lipsit de interes ca, în numerele următoare, să redăm câteva pasaje din prolificele articole ale d-lui P. I. David apărute, în acea perioadă, în publicaţiile vremii…
Ca ultim citat din Invazie, redăm un pasaj frapant prin doza de iresponsabilitate şi coeficient de science-fiction pe care le conţine: «În alte situaţii, membri (cu doi de “i”, am crede noi, n. n.) OD se căsătoresc în clan. Cununia este săvârşită numai pentru “fraţi” de către un slujitor “cerut” de ei şi în biserici consacrate… Nunta sau fireasca petrecere pentru întărirea familiei şi bucuria celor doi are loc numai cu “fraţii şi surorile neprihănite”, “intruşii” n-au ce căuta în comunitate! La masă, fericiţii miri n-au voie să se mişte… Naşii sunt aleşi numai dintre preoţi “nepătaţi” şi recomandaţi de grup… Mâncarea este fără “idolotite”, fără carne, pregătită de “surori” cu experienţă culinară. Băuturile lipsesc. Se aduce apă sau sucuri. Darurile prisosesc?!!! Dansuri sau jocuri nu au loc, ci numai cântări pentru purificare… Surorile şi fraţii se îmbracă în haine sobre (băieţii în costume închise, surorile în rochii lungi – fustă neagră, bluză albastră, acoperământ capilar alb-basma deschisă, încălţăminte apostolică: sandale de culoare neagră…)» (închiderea parantezei, alt lucru pe care uită să-l facă P. I. David,  ne aparţine, n. n.).
Am reprodus acest citat şi pentru că tema nunţii e o constantă în abordarea Oastei la teologul bucureştean. Vădit deranjat de lipsa băuturilor şi de faptul că “dansuri şi jocuri nu au loc” cu asemenea prilejuri, P. I. David nu e deloc deranjat, în schimb, de poziţia Bisericii cu privire la ce-a de-a doua sau chiar a treia căsătorie (mai cu seamă în cazul clericilor sau al profesorilor de teologie), practicată de unii fii ai Bisericii…
Un alt lucru care ne îngrijorează şi care, de această dată, ne doare cu adevărat, e faptul că asemenea producţii de carte şi de dezinvoltă iresponsabilitate pot să apară cu binecuvântarea unor înalţi ierarhi ai Bisericii noastre. Cu girul unor arhierei care, în urmă cu câţiva ani, binecuvântau Lucrarea Oastei Domnului şi chiar încercau să îi convingă pe ostaşi de bunele lor intenţii şi de părinteasca grijă privind creşterea lor în sânul Bisericii, în care unii “profesori într-ale sectologiei” – beneficiind de aceleaşi arhiereşti binecuvântări – nu le prea văd locul.
Acestea fiind zise, nu ne rămâne decât să cerem scuze cititorilor noştri pentru spaţiul alocat tratării acestui aspect, spaţiu răpit în detrimentul unor merinde mult mai sănătoase şi mult mai hrănitoare pentru lupta ce o avem de dus. Am crezut necesar, însă, să punctăm aceste lucruri şi pentru a-i veni în ajutor d-lui P. I. David, asigurându-l de tot sprijinul nostru în evitarea, cel puţin, a unor jenante erori de documentare (istorice sau de transcriere, după cum am văzut, a unor titluri de carte, corectură etc), în cazul unei noi apariţii editoriale care ar aborda, din nou, această latură sectologică.
Totodată, suntem încredinţaţi de faptul că niciodată, cu sensuri unice, nu se poate reglementa – vorba lui Blaga – circulaţia pe străzi şi, cu atât mai puţin, circulaţia sevelor într-un organism, cum este cel al Bisericii. Aşa după cum suntem încredinţaţi şi de existenţa (deşi situaţia de faţă ţine cu tot dinadinsul să ne contrazică) unui bun simţ ştiinţific, un simţ intern absolut necesar oricărui cercetător, care te fereşte de afirmaţii hazardat-eronate.
Şi, de asemenea – lucru pe care P. I. David ar trebui să îl cunoască -, niciodată un cercetător, doar în virtutea lecturilor referatelor studenţilor sau ale colaboratorilor săi, fără o profundă aderenţă la realitate, nu va reuşi să surprindă esenţialul din lucruri, oricât de docte i-ar fi, în ultimă instanţă, lecturile şi metodele…

Romeo PETRAŞCIUC
“Iisus Biruitorul”, nr. 13-14 / 2004, p. 6)

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!