E dimineaţă. Linişte. Ger. Mergi grăbit spre şcoală. Aproape nu vezi pe lângă cine treci. În gând, revizuieşti, o vreme, lecţiile pe care le-ai repetat şi acasă, căci îndemnul din versurile „Trezeşte-te, copile, din somn de dimineaţă, / Mai limpede ţi-e mintea, mai bine se învaţă“ te ajută să te rupi mai uşor de lumea viselor. Dar pe tine altceva te chinuie şi te grăbeşte cât mai repede azi spre şcoală.
Ieri, în timpul pauzei, ţi s-a oprit privirea asupra unui copil foarte retras, tăcut, sfios şi… destul de trist. Cu ochii abătuţi, era rupt de voioşia voastră, pe care, parcă, nici n-o vedea şi părea că se simte bine singur în acel colţ al curţii. Nimeni nu-l băga în seamă. Acolo l-ai descoperit tu.
Deşi ceva necunoscut te atrăgea spre el, deşi ai fi vrut să i te apropii, totuşi n-ai făcut-o. Atât că, impresionat profund de felul său, tu n-ai mai putut să-ţi continui jocul.
Cine-o fi? De ce-o fi stând aşa? Care-i enigma vieţii lui? Aceste gânduri te-au tot frământat până seara. Ba… nici noaptea nu ţi-a fost uşoară, căci şi-n vis te-ai chinuit să le afli răspunsul.
Mai altfel decât altă dată, în dimineaţa asta, rugăciunea ta a fost mai caldă, mai puternică parcă. Simţeai că ai nevoie, în mod deosebit, de ajutorul Domnului Iisus pentru împlinirea unei dorinţe ce ţi se părea frumoasă, nobilă, dar… nu prea uşoară. Şi nu te-ai ridicat de pe genunchi până când, în urma stăruinţelor tale înlăcrimate, n-ai primit o pace dulce, un îndemn sigur şi o putere sporită pentru împlinirea ei.
Şi-acum, te grăbeşti să-l cauţi, să-l întâlneşti. Cu orice preţ, vrei să vorbeşti cu el. O, câte întrebări te răscolesc!… Niciodată n-ai mai întâlnit o privire ca aceea… De ce-ai tăcut ieri? Cum de-ai putut?
Ajungi la şcoală. Priveşti fără să vrei înspre-acel loc. Nu-i. N-a ajuns, desigur. Îl aştepţi. Te uiţi în lungul drumului. Şi-ntr-o parte, şi-n alta. Deodată, cu capu-n pământ, bănuieşti că el ar fi cel care se-apropie încet. Te duci înaintea lui. Îl saluţi timid şi vrei să intri în vorbă cu el. Nu ştii care-ar fi cea mai nimerită întrebare cu care să-i descui singurătatea, ca să te primească în ea. Vezi cât de anevoie se poate pătrunde în tainele unei vieţi însingurate?
Prin cuvinte prietenoase şi calde, reuşeşti, după o tăcere grea, să primeşti câteva răspunsuri îmbucurătoare… Ce bine-ţi fac ele!…
Uf! Şi clopoţelul acesta, ce sună atât de repede! Iată cum întrerupe o discuţie atât de frumos începută! Dar nu-i nimic. Va veni ea pauza… Mai e apoi şi după-amiaza…
După ore, îl însoţeşti până-n poarta casei. Astăzi, până aici doar. Îi strângi mâna, aşa cum n-ai mai strâns niciodată mâna vreunui coleg. Şi, cu o parte din povara lui, primită cu atâta drag pe inima ta, porneşti tu, acum, agale, spre casă.
Ajuns, te prăbuşeşti pe scaun, cu faţa în palme. Boabe fierbinţi de lacrimi ţi se rostogolesc peste obraji… Le simţi gustul sărat, dar le-ai vrea tot mai nesecate. Doar aşa îţi răcoresc ceva, ca o arşiţă a sufletului tău. Ce bine că nu e nimeni pe-aproape! Te aşezi pe genunchi şi-I mulţumeşti Domnului că te-a ajutat să te apropii de acest copil. Eşti fericit. Mai mult plângi decât spui ceva… Însă ţi-i de-ajuns.
Ah! Ţi-a fost dat să priveşti în oglinda unei astfel de vieţi, în care nu te-ai mai uitat niciodată. Ba, nici n-ai ştiut că-n jurul tău, atât de-aproape de tine, poate exista un copil care să poarte astfel de poveri… O, ţie nu ţi-a îngăduit Dumnezeu să cunoşti ce-i durerea. Sănătatea ţi-e deplină. La fel, a părinţilor, a fraţilor tăi şi a surorilor tale. Dar el… oh, ce greu îi este lui! Te mângâie însă gândul că-i poţi împărtăşi suferinţa şi necazurile. Pentru prima dată în viaţă, te bucuri că te doare şi n-ai vrea să scapi de o astfel de durere, ci ţi-o vrei tot mai mare, măcar cât a lui.
Oare simte el că tu vrei să-i devii prieten? Te va primi cu adevărat în viaţa lui? Poate că, de n-ar fi vrut, nu şi-ar fi deschis nicidecum inima faţă de tine. N-ai înţeles tu că tot ceea ce ţi-a spus ţie n-a mai povestit nimănui?
Dar cum va trebui, oare, să te comporţi tu, ca să nu-l stinghereşti? Cât vei putea pătrunde în tainele vieţii acestui copil însingurat? Şi ce trebuie să faci pentru a-i alina suferinţa, pentru a-i uşura povara? Da, îţi sunt necesare aceste întrebări ce ţi le pui. Iată, ţi se deschide uşa celei mai înalte şi mai tainice bucurii a vieţii: PRIETENIA!
Dumnezeu să-ţi ajute!
Virginia BALAN