Oastea Domnului

De ce atâta plângere ?

De ce atâta plângere ? De ce atâta vaiet ? Iată o întrebare, pe care ar trebui să şi-o pună fiecare.

De ce ? Fiindcă noi înşine ne lipsim de bucuria vieții. Şi ne lipsim de bucuria vieţii, fiindcă ne închipuim viaţa altcum, decum este sau trebuie să fie.

Noi cei de azi nu ne bucurăm de lucrul nostru. Azi nimeni nu mai lucrează, fiindcă-l îndeamnă sufletul să-şi arate puterea sa şi inima sa. Lucrul de azi îl facem, ca să câștigăm bani şi numai atâta bucurie ne aduce câţi bani facem. Unde e vremea, când oamenii lucrau o viaţă întreagă la un lucru, pentru ca apoi cu el să împodobească o biserică ? Ce bucurie simțea acela, când vedea pe credinciosi, că laudă pe Dumnezeu stând lângă podoaba ori lucrul săvârşit de el din tinereţe şi până acum, când stă cu un picior în groapă! Şi asta fără să fi cerut un ban, ori să spună că el a făcut.

 Numai acela  e lucru adevărat de care te bucuri cu toată inima ta şi pentru care ”n’are nici împăratul atâția bani ca să-l cumpere”, — fiindcă tu nu l-ai făcut de vânzare. — Câţi mai lucrează azi aşa ? Ce bucurie simțea papucarul când îşi arăta lumii marfa lucrată de el între cântece şi glume, ghiata sa, care dorea să-i facă bucurie şi celui ce-o va încălţa. Azi bani şi iarăşi bani! Şi când truda mânilor tale, în care trudă ai turnat ceva din inima ta nu-ţi mai aduce bucurie — afară de bani — cum vrei să te bucuri de viaţă?

 Altă pricină e, ce toţi ne închipuim viaţa altcum de cum trebuie să fie. Toți duşmănim pe ceice ne par că trăiesc mai bine ca noi. Urâm pe ”domni” fiindcă ne pare că ei căştigă mai uşor, ”domnul” urăşte pe ţăran, fiindcă socoteşte, că țăranul face numai bani, că el are numai de vânzare pe când el n’are nimic. Fiecare vede, la celălalt numai partea cea bună, dar nu-i vede poverile şi neajunsurile. Apoi, am făcut să fugă pe ”domni” de pământ şi alți ”domni”, nu fiindcă erau răi, — deşi așa am zis — ci fiindcă toţi ceştelalți voiam să le luăm locul. Şi cum nu putem avea averea lor, nu putem face nici risipa lor. Şi atunci ne văietăm de mama focului.

 Aşa b. o. ţăranul trăieşte ca popa de acum 10 ani şi ar vrea să trăiască mai orăşenește, popa ar vrea şi el să fie ca omul ceva mai mare de la oraş, că vezi mobila, hainele nu sunt cum le cere vremea, dascălul ar vrea să ajungă şi el la creangă verde şi să trăiască ca un profesor, profesorul, medicul, avocatul şi alţii, ca nemeşii cei mari. Și cum nu se poate, fie din pricina răsboiului, fie din alte pricini, toți ne văietăm, toţi ne plângem.

 E rău pe lume? Răspund foarte hotărât: Este şi încă prea mult. Dar e atâta rău, fiindcă fiecare îl purtăm ca pe un şarpe cu multe capete în inima noastră, — şi din pricina că nu-l scoatem nu ne putem bucura de munca noastră şi nu ne putem bucura de viaţă.

 Ia să facem o probă. Să ne mulțumim toţi cu ceeace suntem şi ceeace avem, şi apoi să ne gândim că fiecare suntem datori ca zi de zi să facem viaţa fratelui şi a semenului nostru mai bună, păpucarul prin păpucul ce-l face, plugarul prin sămânţa, ce-o aruncă în pământ, învăţătorul, preotul, profesorul şi toţi ceilalţi prin osteneala lor, şi să nu visăm bogăţii şi nemeşii — şi atunci să vedem mai avea-va cineva vreme, şi va mai avea de ce să se plângă ? Doar asta-i bucuria vieţii: să faci pe altul să se bucure de ea, că atunci şi tu te vei bucura de bucuria lui, iar pentru asta nu trebue să fi altceva decât ceeace eşti, cu ceeace ai!

  S, Brâncoveanu.

 din foaia ”Lumina Satelor”, Anul III, Nr. 26, Sibiu, Duminică 6 Iulie 1924

Lasă un răspuns