Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home ”De ce nu mai este har peste întâlnirile noastre frăţeşti?…”

”De ce nu mai este har peste întâlnirile noastre frăţeşti?…”

”De ce nu mai este har peste întâlnirile noastre frăţeşti?…”

Rusalii 1988

 

Să privim la felul adunărilor primilor noştri fraţi creştini şi la adunările noastre de astăzi…

Pe drept cuvânt, poetul nostru scump spune:

Să fie oare toate acestea în zadar?

Sunt minţi prea mult uscate,

ori sunt prea mari păcate,

de nu mai este har?”

M-am întrebat şi aseară şi mă întreb şi acum: De ce?

Şi să ne întrebăm fiecare: în casele noastre, în adunările noastre – acolo unde suntem fiecare puşi să lucrăm – oare chiar aşa să fie? Să se împlinească chiar în viaţa noastră şi chiar cu noi acest cuvânt atât de greu, acest adevăr atât de cutremurător? Să fie prea mari păcate în viaţa noastră? Pentru că, ce altceva poate să alunge harul lui Dumnezeu dintre noi?

În vremurile dintâi, când harul lui Dumnezeu era revărsat din belşug peste miile care ascultau Cuvântul Său, în aşa fel, încât chiar şi vrăjmaşii mărturiseau… în vremile dintâi, când şi apostolii mărturiseau cu toată puterea şi îndrăzneala Cuvântul lui Dumnezeu… atunci un mare har era peste toţi!

De ce, când ne ridicăm în adunare, suntem aşa de lipsiţi de putere, de har? De ce, când ne rugăm şi când ne întâlnim între noi câteva sute de fraţi, simţim că lipseşte din sufletul nostru, de atâtea ori, harul acesta al lui Dumnezeu? Harul de care primii noştri fraţi creştini se bucurau atât de mult şi care îi făcea să spună că nu mai au nevoie nici de casă, nici de hrană, nici de masă… Pentru că ei aveau atunci de toate, căci toţi erau una: „o inimă şi un suflet”.

Aş vrea să fiu foarte scurt şi să închei cu gândul acesta, ca fiecare dintre noi să ne întrebăm în clipa aceasta: Nu cumva din pricina mea, care vă citesc aceste cuvinte, harul lui Dumnezeu este oprit pentru atâtea suflete care aşteaptă flămânde şi însetate, aşa cum aşteptau mulţimile flămânde şi însetate din partea Mântuitorului să le dea hrană, ca să nu piară de foame în pustie?

Atunci ucenicii erau îngrijoraţi cum ne îngrijorăm şi noi de multe ori în întâlnirile noastre şi întrebăm: „Doamne, cine va putea sătura atâta mulţime? Şi încă în pustiul acesta unde nu se găseşte nimic?… Şi în lipsa aceasta de har? Şi în setea, şi în seceta aceasta? Şi printre păcatele acestea? Şi printre stările acestea? Şi printre neînţelegerile acestea?…”

Iar Mântuitorul i-a întrebat liniştit: „Aveţi ceva de mâncare?…”

Şi, din fericire, o mamă a trimis un copil în mulţimea aceea cu câteva pâinişoare şi cu doi peşti. De o mamă şi de un copil Dumnezeu s-a folosit atât de minunat, căci pâinişoarele şi peştişorii aceia au săturat mulţimile!

Apostolii însă, îngrijoraţi, întrebau pe Domnul: „Doamne, cum să hrănim mulţimile acestea cu cinci pâini şi cu doi peştişori? Ce să facem cu oamenii aceştia mulţi care pier de foame prin pustie când se vor întoarce înapoi acasă?”.

De multe ori suntem şi noi în situaţia aceasta. De multe ori suntem şi noi gata să ne întoarcem de la adunările noastre frăţeşti lipsiţi de harul acesta şi gata fiecare să leşinăm de foame în pustiul acestei lumi, în călătoria noastră, în lupta noastră, în încercările noastre şi în necazurile noastre şi sub crucea noastră pe care fiecare dintre noi o avem de dus.

Şi ne întrebăm: „De ce oare e prea scurtă bucuria noastră? De ce nu mai este har? S-a scurtat Mâna Dumnezeului nostru? De ce nu mai este har peste întâlnirile noastre frăţeşti?…”

Chiar când suntem doi sau trei – nu este vorba numai despre mulţimea şi adunarea de faţă… Ci când suntem noi, de foarte multe ori, chiar în întâlnirile noastre frăţeşti locale, din judeţ, se întâmplă acelaşi lucru: lipseşte harul lui Dumnezeu. Şi pe drept cuvânt şi profeţit este acest adevăr:

„…ori sunt prea mari păcate,

de nu mai este har?”

Haideţi fiecare dintre noi – nu vorbesc despre alţii, ci vorbesc despre mine – să pătrundem în taina sufletului nostru, căci fiecare suntem vinovaţi cu câte ceva… Şi să ne cerem iertare şi cei ce vă spunem, şi cei ce vă mărturisim, pentru că şi viaţa noastră este de atâtea ori prea slabă şi prea departe… Este străină de viaţa primilor creştini. Şi noi înşine ne ridicăm în picioare şi avem curajul să spunem că în Numele lui Hristos vă spunem aceste lucruri; şi de foarte multe ori minţim şi ne compromitem singuri.

De aceea, când citim în Faptele Apostolilor, capitolul 4, cele ce le scrie Sfântul Apostol Pavel, ni se umple faţa de ruşine, pentru că este prea mare depărtarea dintre trăirea vieţii primilor noştri fraţi creştini şi trăirea noastră, a creştinilor de astăzi.

Ne întrebăm adesea uimiţi: „Unde este acum harul care era pe vremea primilor creştini? Cum oare a pierit harul lui Dumnezeu? Oare păcatele noastre, ale celor de astăzi, să fie prea mari şi Dumnezeu să fi luat harul de pe pământ?…”

Da, fraţilor, unde nu mai este har, acolo sunt păcatele prea mari, că au alungat harul lui Dumnezeu! Nu Mâna Domnului nostru s-a scurtat!… Ci păcatul prea mare a făcut ca Mâna Domnului să nu mai fie peste noi cum era peste primii creştini.

Deşi suntem aşa… şi Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare dintre noi, în clipele acestea ale întâlnirii cu Hristos şi la această nuntă, am dori ca măcar de aici să ne schimbăm şi noi viaţa noastră şi starea noastră, ca să ajungem să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Aşa cum spune că: „după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4, 31).

Unitatea şi dragostea primilor creştini era adâncă şi minunată, pentru că harul lui Dumnezeu era peste toţi. Puterea cu care mărturiseau apostolii Domnului întărea adunarea, iar Duhul şi Harul lui Dumnezeu îi făceau „o inimă şi un suflet” pe toţi câţi erau adunaţi.

Erau minunate acele vremuri? Acele adunări?

Atunci acele minuni le-a făcut Dumnezeu prin nişte oameni care aveau ceva deosebit în inima şi în viaţa lor: Duhul şi Harul lui Dumnezeu care le dădeau putere în toate lucrurile.

Ţi se umple inima de bucurie numai când te gândeşti, numai când priveşti cu ochii sufleteşti spre acei oameni minunaţi!

Ce întâlniri binecuvântate erau atunci!

Ce adunări binecuvântate erau atunci! Ce rugăciuni… că se cutremura locul unde erau ei adunaţi, după ce s-au rugat.

Iată cum răspundea Dumnezeu rugăciunilor primilor creştini: „Că se cutremura locul unde erau ei adunaţi!”

Ce rugăciuni fierbinţi înălţau ei către ceruri!

Ce stări cereşti erau între ei! Ce putere şi îndrăzneală primeau ei după fiecare adunare! Când după fiecare rugăciune, Dumnezeu făcea să se cutremure locul unde erau ei adunaţi!…

Oare cum se întorceau oamenii aceştia acasă… când puterea şi harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, le umplea inimile şi le creştea dorul după Împărăţia lui Dumnezeu, după Mirele Iisus?…

Oare cum erau inimile acelor fraţi şi surori ale noastre de pline de Hristos, dacă până şi locul de adunare se cutremura? Aşa o credinţă de mare era în inimile lor, în umblarea lor, că ei doreau să moară pentru Hristos. Căutau plângând cununa de martiri ai lui Hristos. Ce inimi mari şi ce suflete alese! Când cădeau între coarnele unui taur sau între colţii leilor şi ai fiarelor sălbatice din arene, primii creştini vedeau strălucind câte o cunună, cununa muceniciei pentru Hristos.

Aşa au apărut primele roade binecuvântate, primele picături de sfânt sânge de martir, căci ei aveau adânc înrădăcinat în harul lui Dumnezeu credinţa şi trăirea vieţii lor după Voia şi Cuvântul lui Dumnezeu.

După fiecare adunare, după fiecare rugăciune, se cutremura locul unde erau ei adunaţi! Oare inimile lor cum erau în aşa clipe înălţătoare? Aşa i-a pregătit Duhul lui Dumnezeu, prin harul care era peste toţi, pe primii trimişi şi mărturisitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, dându-le îndrăzneală sfântă.

Şi ce îndrăzneală au avut în mărturisirea Cuvântului! Că nici ascuţişul săbiilor, cuptoarele încinse, fiarele sălbatice nu au putut să-i clintească – ci ei făceau pe oricine îi privea să se cutremure şi să mărturisească: „Şi aceştia au fost cu Iisus, căci sunt ca Iisus!…”

Fraţilor, e vremea să lăsăm Harul lui Dumnezeu să lucreze, prin Duhul lui Dumnezeu, şi în viaţa noastră, şi în adunările noastre, căci altfel nu vom putea ajunge la statura plinătăţii lui Hristos, cum au ajuns primii noştri fraţi creştini.

Domnul să ne mai aducă şi nouă iarăşi acele vremuri minunate de cutremurări sfinte şi de roade sfinte în Hristos! Amin.

Slăvit să fie Domnul!

23. PĂCATUL ŞI HARUL
Vorbirea fratelui Vasile Pavel la nunta de la Corocăieşti – mai 1978
Strângeţi fărâmiturile, vol. 1 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!