De ce te rod nelinişti atât de-adeseori
şi cerul păcii tale s-acopere cu nori,
şi prin grădina albă a sfintei împăcări
îţi simţi foşniri ascunse cu temeri şi-ntristări?
– De-aceea ai nelinişti în duhul tău ades,
că, undeva în tine, mai stăruie-un eres,
mai ai în suflet umbre, mai ţii un loc ascuns,
pe undeva lumina-nnoirii n-a pătruns.
Ce-i numai Bine are în sine-un simţământ
ce-ţi linişteşte duhul că-acolo-i totul sfânt;
dar tot ce-i îndoielnic e greu şi neguros
şi-ţi lasă-n suflet zbucium, că nu-i de la Hristos.
Deschide-ţi spre lumină lăuntrul tău deplin
şi-atunci se face totul cucernic şi divin;
aruncă-ţi putregaiul, să-l ardă Focul Sfânt,
şi zarea ta va umple-o al îngerilor cânt.
Zâmbeşte-ţi spre durere cum ţi-ai zâmbi spre rai
şi viscolul se schimbă în adieri de mai;
găseşte-ţi bucuria în lacrimi şi-n loviri
şi-ai să descoperi taina cereştii mulţumiri.
…Atuncea prin grădina frumosului tău gând
n-ai să mai simţi nici temeri, nici reci foşniri trecând.
Hristos nu-mpărăţeşte unde-i străin vreun iot:
ori lasă tot şi pleacă, ori stăpâneşte-n tot!
Cântările Căinţei / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008
