Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home De douã ori vindecat…

De douã ori vindecat…

De douã ori vindecat…

– Predicã la Duminica a 6-a dupã Rusalii (Matei 9, 1-8) –

Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum este relatată de trei Sfinţi Evanghelişti: Mt 9, 1-8; Mc 2, 1-12 şi Lc 5, 17-26. Doi dintre ei, Marcu şi Luca, expun episodul imediat după momentul vindecării unui lepros, deci înaintea intrării Mântuitorului în ţinutul Gherghesenilor, pe când Sf. Ev. Matei relatează minunea după momentul izgonirii Mântuitorului din acel ţinut, evanghelie a duminicii trecute.

Mântuitorul a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor şi asupra păcatului şi a bolii. Minunea adusă în – Predicã la Duminica a 6-a dupã Rusalii (Matei 9, 1-8) – De douã ori vindecat… diavolul între noi (dracul aleargă tot în galop unde se ceartă soţii). Când ne-a trebuit ceva, ne-am rugat; când am avut ceva întristare, ne-am sculat şi noaptea la rugăciune… şi Domnul ne-a ascultat şi a făcut minuni în casa noastră. Şi în sporul mâinilor noastre”… («Citiri şi tâlcuiri din Biblie», Ed. O. D., Sibiu – 2003, pg. 184-185) Într-o seară, m-am pus la masă să scriu un articol pentru «Lumina Satelor». După-amiaza întreagă mă tot gândisem despre ce tru ei; când ei ar fi trebuit să se roage mai stăruitor şi mai aprins, ei nu mai aveau nici îndemnul, nici puterea, nici gândul, nici liniştea rugăciunii vii. Atunci Te rugai Tu pentru ei! Dacă noi nu ne rugăm înainte de a veni ispita, atunci când a venit, nu mai avem tăria şi liniştea nici să ne rugăm, nici să atenţia noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum (Mt 9, 1). Capernaumul era numit „cetatea Sa” (Mt 9, 1; Mc 2, 1). Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă un altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sf. Ev. Ioan (5, 5). Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 de ani şi lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea şi afecţiunea a patru apropiaţi. Nu era singur în lupta lui cu suferinţa; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor. Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos datorită voinţei lui: „Voieşti să te faci sănătos?” (In 5, 6), pe când pe cel din Capernaum Hristos l-a vindecat graţie credinţei celor patru care îl purtau, credinţa lor fiind remediul, leacul vindecării slăbănogului. Oraşul (satul lui Nachum, cel care mângâie) a mai fost numit şi Cetatea Domnului (Mt 9, 1); astăzi el nu mai există, se văd doar ruinele sinagogii din calcar alb, ridicată pe locul unde Mântuitorul a predicat şi ruinele casei soacrei lui Petru. Este un site arheologic ce cuprinde ruinele sinagogii, precum şi a numeroase case situate lângă aceasta. Textul evanghelic arată lămurit acest moment: „Văzând credinţa lor, Hristos i-a spus slăbănogului: «Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale!»” (Mt 9, 2). Biserica a preluat puterea de a ierta de la Întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfinţii Apostoli. Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenţi trupeşte, le-a putut vedea credinţa. Însă credinţa celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese şi din modul lor insistent şi dorinţa dezinteresată de a ajunge în casa din Capernaum, în care Mântuitorul Îşi rostea predica înaintea mulţimilor adunate. Nu era pentru prima dată când Hristos vindeca pe temelia incontestabilă a credinţei altora, din dorinţa sinceră de a ajuta pe aproapele; aşa a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Mt 8, 5-13); pe fiica lui Iair (Mt 9, 18); pe fiica femeii cananeence şi pe mulţi lunatici şi surzi (Mt 9, 32; 15, 30; 17, 14- 18), dar a mai vindecat pe mulţi şi din milă (Mt 8, 2-7)… Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului.

Sfinţii Evanghelişti – Marcu (2, 4) şi Luca (5, 19) – spun că cei patru, negăsind loc pe unde să-l aducă în casă, din pricina mulţimii venite din toate satele Galileei, Iudeei şi Ierusalimului, s-au suit pe acoperişul locuinţei în care se afla Iisus, de câteva zile, propovăduind cuvântul sfânt, şi, desfăcându-l, l-au lăsat pe slăbănog cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Din punct de vedere arhitectural, construcţiile din ţinutul Ţării Sfinte sau, mai bine-zis, în ţările calde din acele ţinuturi, atât atunci, cât şi în zilele noastre, sunt diferite. La evrei, casele aveau o parte a acoperişului rabatabilă şi erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din piatră. De obicei, pe acoperişul casei, evreii, când aveau oaspeţi, montau corturi în care se putea dormi, sau, de multe, ori puneau la uscat bumbac şi in. Cât priveşte patul slăbănogului, exegeţii spun că era un pat format dintr-un schelet metalic, rabatabil, cu o plasă pe care se punea o saltea subţire.

Boala sufletului aduce boală trupului, cauza slăbănogirii fiind păcatele, iar la vederea paraliticului, opreşte pentru puţin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat, mai întâi, sufleteşte, apoi l-a vindecat şi trupeşte. Aici vedem cât de importantă este Taina Sfintei Spovedanii, prin care iertarea păcatelor aduce şi tămăduirea trupului, însănătoşirea lui.

Mântuitorul, simţindu-l emoţionat, fără curaj, i S-a adresat ca un părinte: „Îndrăzneşte, fiule!” Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezenţa lui şi nici insistenţele celor patru care îi purtau patul nu au fost deranjante. Modul de adresare al Mântuitorului – „Îndrăzneşte, fiule!” – a fost ca un liant pe sufletul lui, oferind încredinţarea că nu este o cerere forţată. Între boală şi păcat există o legătură cauzală, în accepţiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viaţă sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate îţi sunt păcatele”, s-au revoltat, cugetând în inimile lor că El huleşte: „Acesta huleşte! Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Mc 2, 7).

Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine, după reglementările Legii, chiar uciderea cu pietre (Lev 24, 16; Deut 18, 20). Iisus le-a cunoscut gândurile, pentru că era Dumnezeu! Voia ca, prin întrebarea pusă, în marea Sa iubire de oameni, să-i încredinţeze de adevărul că, în fapt, cunoaşterea inimii cuiva este o însuşire exclusivă a lui Dumnezeu. Hristos zice slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (Mt 9, 6). Cum adică, un paralitic „să-şi ia patul şi să meargă la casa lui?”. Da, iertarea păcatelor s-a realizat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: Şi, sculându-se slăbănogul şi luându-şi patul, s-a dus la casa lui (Mc 2, 12). Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de cărturari, adversarii lui Iisus, care erau mulţi, cum spun Sfinţii Evanghelişti, cât şi de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai buni cunoscători ai suferinţei lui. Mulţimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil şi de teama de a nu fi pedepsite pentru gândurile lor ascunse. Când Mântuitorul a spus: luptă şi curăţă partea dinlăuntru a paharului care spurcă pe om (cf. Mt 23, 26), Se referea tocmai la gândurile necurate care întinează sufletul omului.

Mântuitorul a spus: „Urâciunea pustiirii (…) stă în locul cel sfânt” (Mt 24, 15), adică, gândurile rele stau în minte – locul cel sfânt. Mulţimile, uimite de cele văzute şi întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel Care dă oamenilor asemenea putere” (Mt 9, 8). Dată fiind această incapacitate a lor de înţelegere, este lesne de priceput de ce le-a fost uşor cărturarilor şi fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării Mântuitorului; iar acesta era şi motivul monitorizării Lui. Slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos, s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenţi puterea dumnezeiască a Binefăcătorului.

Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat şi de această dată cărturarilor şi fariseilor că, precum are puterea de a ierta păcatele, tot aşa are putere şi de a vindeca în mod minunat „orice boală şi orice neputinţă în popor”. Intervenţia Mântuitorului în viaţa paraliticului, vindecându-l sufleteşte şi trupeşte, demonstrează, contrar vrerii inamicilor declaraţi ai Săi de atunci, dar şi din toate timpurile, că El este nu doar un om cu puteri miraculoase, ci El este Fiul lui Dumnezeu Întrupat, El este Dumnezeu! Acesta este, de altfel, şi mesajul Evangheliei, să ne întărească credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, să nu uităm că „Doctorul şi Ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi”, este numai Dumnezeu, Cel Care „tămăduieşte zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor”.

Dumnezeu operează, mai întâi, asupra bolii păcatului prin Sfintele Taine, prin Taina Sfintei Spovedanii, a Sfântului Maslu şi a Sfintei Împărtăşanii, acestea fiind numite şi Taine de însănătoşire. Numai după aceea, Hristos lucrează şi asupra afecţiunilor trupeşti, întocmai ca şi în minunea vindecării paraliticului din Capernaum. O stihiră de la Taina Sfântului Maslu, care prezintă asemănarea fiecăruia dintre noi cu cea a paraliticului din Capernaum pomenit în această Evanghelie, spune: „Doamne, sufletul meu cel slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul; ca, fiind mântuit, să strig Ţie: Îndură-Te, Hristoase, şi dă-mi tămăduire”.

Pr. Mirel ILIE

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *